Cioran - între plictiseală şi melancolie

Editura Paralela 45 a lansat anul trecut volumul Vâltoarea neagră, semnat de Michał Paweł Markowski, profesor la Institutul de Limbă şi Literatură Polonă al Universităţii Jagiellone din Cracovia, şef al Catedrei Internaţionale de Studii Polonistice, autor a circa 12 volume şi laureat a numeroase premii literare. Succesul cărţii Vâltoarea neagră, consacrată operei lui Witold Gombrowicz, a fost confirmat şi în cadrul turneului promoţional de la Timişoara, Bucureşti şi Chişinău, de anul trecut, contribuind la relansarea interesului pentru Gombrowicz în România. Această redescoperire a lui Gombrowicz s-a concretizat recent şi prin reluarea la Editura RAO a operei marelui scriitor polonez, din care au apărut până acum romanele Ferdydurke şi Trans-Atlantic, alte scrieri aşteptându-şi rândul, inclusiv faimosul Jurnal gombrowiczeean.

Volumul Vâltoarea neagră a fost nominalizat printre cele mai valoroase 3-4 traduceri făcute anul trecut în limba română. Este meritul lui Carmen Bartl, care se dovedeşte una din cele mai bune traducătoare din generaţia tânără. Buna primire a cărţii a încurajat redacţia revistei Cuvântul să-l invite pe profesorul Michał Paweł Markowski la Bucureşti, pentru a susţine o conferinţă dedicată lui Cioran – un spirit afin scriitorului polonez.

Ideea de a vizita Chişinăul, cu aceeaşi intenţie, aparţine profesorului Markowski şi s-a datorat – aşa cum ne-a mărturisit chiar domnia sa – excelentei impresii pe care a păstrat-o de la dezbaterea noastră anterioară. Evenimentul de acum, organizat de Institutul Polonez de la Bucureşti în colaborare cu Revista Contrafort şi PEN Club Moldova, s-a desfăşurat pe 23 mai 2006, la Biblioteca Municipală „Onisifor Ghibu”. Conferinţa profesorului Markowski a prilejuit, totodată, dlui Roland Chojnacki o ultimă vizită la Chişinău pe care a făcut-o în calitate de director al Institutului Polonez de la Bucureşti, el urmând să preia o funcţie similară la Budapesta. Îi mulţumim dlui Chojnacki pentru frumoasa colaborare pe care am avut-o în aceşti ani şi îi urăm succes în noua sa misiune.

Vă propunem în continuare transcrierea conferinţei susţinute de profesorul Michał Paweł Markowski şi fragmente din dialogul ce a urmat. Traducerea a fost asigurată, cu aceeaşi precizie şi eleganţă, de Carmen Bartl.

***

Mă bucur foarte mult că am revenit la Chişinău. Anul trecut când am vorbit aici despre Gombrowicz, m-am gândit ca data viitoare să mai spun şi despre altcineva, despre un alt scriitor care este cum­va foarte asemănător cu Gombrowicz. Aceşti doi scriitori nu s-au întâlnit niciodată. Gombrowicz a scris însă un text despre un eseu critic al lui Cioran, numit „Despre avantajele şi dezavantajele exilului”. Se întâmpla în 1950. Gombrowicz nu a înţeles că sunt foarte multe lucruri care de fapt îl legau de Cioran. N-o să vă povestesc însă despre legăturile dintre Cioran şi Gombrowicz. Aş vrea doar să schiţez o interpretare a filozofiei lui Cioran, plecând de la categoria plictiselii. Pentru că am impresia că această categorie a plictiselii ne deschide o uşă către înţelegerea lui Cioran.

Emil Cioran a scris foarte mult despre plictiseală. Adeseori s-a reîntors la experienţa primordială a plictiselii, pe care a trăit-o la vârsta de 5 ani. Voi citi câteva fragmente din textele lui, în care el vorbeşte despre această experienţă, şi apoi aş vrea să le interpretez şi să văd cum se leagă ele de întreaga lui filozofie.

„Această criză de plictiseală pe care am avut-o la 5 ani a fost prima trezire veritabilă a conştiinţei mele. Din acea după-amiază datează naşterea mea ca fiinţă conştientă. Ce eram eu înainte? Pur şi simplu o fiinţă. Eul meu începe cu această ruptură şi această revelaţie care marchează natura dublă a plictiselii. Dintr-o dată am simţit prezenţa nimicului în sângele meu, în oasele mele, în respiraţia mea şi în tot ceea ce mă înconjura. Eram vid ca şi obiectele. Nu mai era nici cer, nici pământ, ci o întindere imensă a timpului, a timpului mumificat.”

Alt citat.

„Fără plictiseală aş fi fost lipsit de identitate. Numai prin plictiseală şi din cauza plictiselii mi-a fost dat să mă cunosc. Dacă nu aş fi simţit-o niciodată, cum m-aş fi ignorat total, cum n-aş fi ştiut cine sunt?”

Încă un citat.

„Din copilărie percepeam scurgerea orelor independentă de orice referinţă, de orice act şi de orice eveniment. Disjuncţia timpului de ceea ce nu era timp, existenţa lui autonomă. Îmi amintesc de această după-amiază cum nu se poate mai clar. Când pentru prima dată, faţă în faţă cu un univers vacant, nu mai eram decât o fugă a clipelor rebele, care îşi îndeplineau doar funcţia proprie. Timpul se dezlipea de fiinţă, pe costul meu.”

Din aceste câteva fragmente care vorbesc despre experienţa primordială a plictiselii, putem trage o seamă de concluzii legate de ceea ce este plictiseala la Cioran. În primul rând, plictiseala este o experienţă a unei crize adânci. Trebuie să ne aducem aminte că, de fapt, cuvântul „criză” provine din grecescul „krinein”, care, la început, desemna situaţia în care se afla trupul într-un moment decisiv al bolii. Plictiseala este o experienţă atât spirituală, cât şi trupească. Cioran spune: „Sângele meu, oasele mele s-au umplut deodată de plictiseală.” Aceasta este experienţa plictiselii. În al doilea rând, criza plictiselii ne separă de lume. Aşadar, plictiseala este o experienţă a separării, a rupturii. Plictiseala creează o ruptură profundă în existenţă. În al treilea rând, plictiseala este experienţa vidului. Experienţa neantului. În plictiseală, omul se cufundă în neant şi datorită acestui lucru este cuprins de o stare de luciditate. E o stare de ultraclaritate, o stare a unei priviri exagerat de pătrunzătoare. În această stare omul îşi pierde somnul şi atunci vede prin lucruri. Ceea ce îl aduce pe culmile disperării.

Cioran: „Conştiinţa a distrus pentru totdeauna unitatea, aşadar nu mai există simplitatea, nu mai există inocenţa. Conştiinţa este ceea ce îşi face apariţia în plictiseală şi ceea ce ne face să nu mai avem iluzii. Dar poate să fie şi invers. Omul îşi pierde iluziile, din cauza plictiselii, îşi pierde iluziile care îl ţin de fapt în viaţă. Iar dacă îşi pierde iluziile (...) atunci trebuie să-şi piardă până la urmă şi somnul. Nu mai poate să doarmă.

Visul pe care omul îl vede în momentul plictiselii îl duce la insomnie. Insomnia este vidul trupului care vede ultra-clar. Insomnia este preţul pe care îl plătim pentru câştigarea conştiinţei. Cine doarme bine nu are conştiinţa propriei existenţe. Când omul nu doarme nu poate nici să uite, iar dacă nu uită nu mai poate să trăiască. Aşadar insomnia îl duce pe om dincolo de viaţă, îl scoate din viaţă. În sfârşit, în al patrulea rând, plictiseala este o experienţă a timpului, care s-a desprins de viaţă, a timpului care curge numai pentru el însuşi, a timpului autonom. Fără referinţă. Vid. Un asemenea timp vid, mort, oprit, este un timp al insomniei. În al cincilea rând, dacă fără plictiseală nu există conştiinţă, atunci nu există nici identitate.

Cioran: „Sunt eu însumi, numai atunci când ştiu despre acest lucru, numai când am conştiinţa acestui lucru. Şi am conştiinţa acestui lucru numai atunci când văd clar. Pe de altă parte, văd clar atunci când nimic nu intervine între mine şi lume. Cu alte cuvinte, când între mine şi mine însumi nu există nimic. Cu alte cuvinte, când între mine şi mine este nimic.”

Aceste cinci însuşiri: criza trupului, separarea de lume, conştiinţa de sine, vidul şi atemporalitatea descriu plictiseala. Astfel stând lucrurile, putem oare să spunem că plictiseala este o experienţă existenţială? Aşa se vorbeşte cel mai adesea despre plictiseală. Eu însă am o altă părere. Plictiseala nu este o experienţă existenţială. Şi dat fiind aceasta, şi pe de altă parte, plictiseala fiind cea mai importantă experienţă în filozofia lui Cioran, ar însemna că Cioran nu este un filozof existenţial. De ce? Deoarece plictiseala apare ca negare a existenţei. Plictiseala se află dincolo de viaţă. Dacă cineva se plictiseşte, înseamnă că nu trăieşte. Existenţa, din punct de vedere etimologic, ca să ne întoarcem la latină, este „ex-sistere”, adică a ieşi dintr-un moment dat, a-ţi schimba poziţia în lume. Deci, a te abandona timpului. Însă, în plictiseală, tocmai că nu există posibilitatea de schimbare. După plictiseală nu se mai schimbă nimic. Plictiseala este însăşi imposibilitatea unei schimbări, unei mişcări. Plictiseala, repet, este negarea existenţei. Dar, pe de altă parte, plictiseala mai reprezintă şi negarea unei alte ordini. Cioran numeşte această ordine „ordinea primordială”, „nediferenţiată”, „pură”, „substanţială”, „ordinea singurătăţii”. Pentru Cioran această ordine este un alt nume al paradisului. În viziunea sa, paradisul are două forme. Cel biografic şi cel metafizic. Din punct de vedere biografic, paradisul pentru Cioran este Răşinariul. Iar izgonirea din Paradis o reprezintă mutarea de la Răşinari la Sibiu. Cioran aminteşte de mai multe ori despre cum a fost obligat să se înscrie la gimnaziul din Sibiu, cu toate că nu vroia. În acel moment el a fost exilat din paradis.

La Cioran însă, biografia este tot timpul transformată în metafizică şi metafizica în biografie. Paradisul este un nume pentru ordinea potenţialităţii pure, nerealizate. Astfel sună definiţia metafizică a paradisului: lumea potenţialităţii nerealizate. Tot ce tulbură această ordine, intrând în timp, devine ceva realizat, devine ceva care a luat formă, a devenit trup, devine ceva istoric şi reprezintă o intervenţie a puterilor demonice. Pentru Cioran demonic este tot ce este efectul căderii în timp. Citându-l pe Cioran: „Răul, părăsind indiferenţa originară, şi-a luat ca pseudonim „timpul”... Răul ne separă de nediferenţierea originară.

Ce este, aşadar, după Cioran, demonicul? Înainte de toate este viaţa de zi cu zi. Lumea economiei şi a schimbului, lumea în care suntem cu ceilalţi oameni. Şi, în fine, pentru Cioran, cea mai demonică dintre toate este religia. Poate că acest lucru este foarte surprinzător, dar este şi foarte evident. Cioran spune: „Nu am avut niciodată nici o religie. Deoarece nu am fost niciodată legat de nimic.” Şi în alt loc, în ale sale Caiete: „existenţa religiei este cel mai evident semn al pierderii paradisului.” Pentru Cioran religia este domeniul legăturii cu ceva. Atunci când Cioran spune că nu a fost niciodată religios, asta nu înseamnă că nu a avut niciodată nici o religie instituţională, ci că el trata religia în mod metafizic. Ca posibilitate de legare a sinelui de ceva, de orice. Aşadar, dacă viaţa este ceva demonic, iar Cioran este un gânditor a-religios, a­tunci rezultă că Cioran nu poate fi legat de viaţă. Ca să formulez altfel: unica salvare de demon este singurătatea.

Aşadar, pe de o parte, avem paradisul, iar pe de altă parte, la polul opus, avem viaţa. „Viaţa, spune Cioran, este negarea permanentă, de fiecare zi, a paradisului. Să trăieşti înseamnă să pierzi teren.” Dar şi viaţa este o de-substanţializare treptată. A trăi înseamnă a fi exilat din paradis. Iar aceasta e o propoziţie sub care ar putea semna şi Witold Gombrowicz. „Nu sunt de aici, spune Cioran (iar acest „aici” se referă la viaţă). Nu sunt nicăieri la mine acasă. Ceea ce mă caracterizează e independenţa absolută. Această independenţă absolută, sau neapartenenţa absolută este cea mai non-religioasă confesiune a credinţei. Această experienţă a neapartenenţei este dincolo de orice schimb cu lumea”. Aşadar, nu putem să ne mirăm că Cioran a renunţat la orice fel de schimb cu lumea.

Unde este plictiseala? – asta trebuie să ne întrebăm acum. Ei bine, plictiseala este o negare dublă. Pe de o parte, ea este negarea paradisului, pe de altă parte, reprezintă negaţia vieţii. Plictiseala nu e nici pe partea cu paradisul, adică a non-diferenţierii fericite, dar nu este nici pe partea vieţii. Adică a diferenţierii ne-fericite. Plictiseala reprezintă o experienţă care se întinde între paradis şi viaţă. Plictiseala este orice experienţă în care nu avem acces la originar. Plictiseala este strania experienţă a vidului care devine mediaţie. Dar plictiseala înseamnă şi o întoarcere cu spatele la viaţă. Nici acolo, nici acolo. Nici fiinţă, nici fiinţe.

Ne-am întreba acum dacă numai plictiseala reprezintă o asemenea experienţă dincolo de viaţă şi dincolo de paradis. Aş spune că nu, deoarece  mai este şi melancolia. De obicei, nu se face diferenţa dintre melancolie şi plictiseală. Dar, de fapt, există o diferenţă foarte mare. Dacă ar fi să căutăm în scrierile lui Cioran o definiţie a melancoliei, am putea să spunem că melancolia este o „plictiseală cântată”. Plictiseala (nuda în polonă) este cel mai aproape de ceea ce psihiatrii ar numi depresie. Este ceea ce ne închide faţă de lume şi ne condamnă la tăcere. Melancolia, pe de altă parte, ne leagă de muzică, este ca un vid care cântă. Şi numai o diferenţiere între melancolie şi plictiseală poate să ne descrie una dintre cele mai importante experienţe pe care le avem. Între plictiseală şi melancolie se desfăşoară ceea ce nu ţine nici de paradis, nici de viaţă. Între plictiseală şi melancolie se întâmplă ceea ce nu este nici de o puritate absolută, aşa cum este în paradis, nici nu este total vulgarizată aşa cum se întâmplă pe partea vieţii. Atât plictiseala, cât şi melancolia desemnează anumite graniţe ale experienţei noastre. Plictiseala trasează graniţa dintre noi şi paradis, melancolia trasează graniţa dintre noi şi lume: o graniţă muzicală, o mântuire dublă, pentru că ne vindecă atât de trauma plictiselii, cât şi de nonsensul existenţei cotidiene. Melancolia reprezintă o răscumpărare a acestei lumi şi cu toate astea ea ne separă de lume.

Probabil de la mama lui a căpătat Cioran impresia că muzica este totul. Legătura dintre muzică şi melancolie este, de fapt, pură temporalitate. Dar, de asemenea, ceea ce poate este cel mai important, legătura dintre melancolie şi muzică are de a face cu pasiunea. Pasiunile nu ţin de această lume. Tristeţea, mâhnirea, groaza, frica, mânia nu ţin de această lume, ci ele ne aruncă afară din lume, ne proiectează în afară. Citez din Cioran: „Melancolia, groaza, tristeţea şi extazul se ramifică din trunchiul masiv al plictiselii, de aici nediferenţierea şi originarul acesteia. Există flori ale melancoliei şi tristeţii, dar îmi place să mă gândesc la rădăcini când e vorba de plictiseală.” În atemporalitatea sa, plictiseala merge cumva în direcţia paradisului, este reflecţia lui negativă. Melancolia, pe de altă parte, în temporalitatea ei, trage de partea vieţii şi este reflecţia ei veselă şi mântuitoare, salvatoare. Voi repeta pentru că este ceva foarte important pentru mine: plictiseala este reflecţia negativă a paradisului, iar melancolia este reflecţia pozitivă a lumii. Sunt convins că plictiseala şi melancolia creează la Cioran o enclavă a experienţei veritabile. Această experienţă veritabilă, singura experienţă pe care merită să o avem, se întinde între doi poli: între polul vidului, al neantului, şi celălalt pol, al pasiunii. Cioran spune aşa: numai asta are rost să simţim, neantul care ne oferă accesul la noi înşine, care ne dă o vedere clară a ceea ce suntem, fără iluzii şi fără tot felul de lucruri imaginare, fictive, şi pe de altă parte, pasiuni care ne conduc în extaz. De aceea, Cioran va spune astfel: „Între plictiseală şi extaz se desfăşoară întreaga noastră experienţă a timpului.”

Atâta am avut eu de spus ca prezentare, iar acum aş vrea foarte mult să discutăm.

* * *

Vitalie Ciobanu: Domnule Markowski, melancolia şi plictiseala sunt greu de prins în nişte formule. Cioran însă a avut geniul formulării, capacitatea de a da corp palpabil unor noţiuni vagi, evanescente. Îl ştim pe Cioran, am citit din opera lui, am văzut dialoguri filmate cu el şi am descoperit o persoană aflată mai degrabă la antipodul a ceea ce afirmă în cărţile sale. Cu alte cuvinte, o persoană extrem de vitală şi pasionată. E o contradicţie aici, un paradox? Cum vă explicaţi această dihotomie între omul-Cioran din cărţile sale şi Cioran-persoana fizică?

Michał Paweł Markowski: Da, bineînţeles, mi se pare că Cioran a fost foarte legat de viaţă, cu toate că discursul său depresiv ar fi trebuit să-l ţină  departe de efervescenţele acesteia. Însă, după părerea mea, lucrurile despre care am vorbit astăzi fac ca acest paradox să-şi piardă substanţa. Adică experienţa veritabilă, în care Cioran se simţea la el acasă, se simţea el însuşi, era tocmai această balansare permanentă între doi poli: între insomnia depresivă şi melancolia extatică. Şi a­tunci dispare paradoxul dintre a fi în viaţă, a fi înăuntrul vieţii şi, respectiv, a fi dincolo de viaţă. Pe de altă parte, Cioran îşi considera propria filozofie drept o sinucidere mereu amânată, reflecţia filozofică şi scriitura lui reprezintă o permanentă mizanscenă a unor paradoxuri, şi tocmai această exhibare îl ajută pe Cioran să se acomodeze cu paradoxurile. Deşi Cioran spune mereu că gândirea lui e plină de contradicţii, eu am impresia că se poate reconstitui un anumit trunchi principal al gândirii lui. Cioran, ce-i drept, nu este un gânditor sistematic, dar asta nici nu înseamnă că el filozofează în mod arbitrar. E un gânditor foarte precis.

Vit. Ciobanu: Chiar capacitatea lui Cioran de a exprima foarte exact nişte noţiuni, adică arta stilului, pe care a posedat-o de o manieră excepţională, l-a ajutat să lase o urmă specială în filozofie, în gândirea secolului XX. În altă ordine de idei, revenind la paralela cu Gombrowicz, cu care are multe în comun, spuneţi-mi, din punctul Dumneavoastră de vedere, de ce nu a fost tentat Cioran să facă proză? Nu e o întrebare gratuită. Proza înseamnă totuşi un soi de transfer al propriei fiinţe în nişte personaje, într-o naraţiune la persoana a III-a sau chiar la persoana I, o scriitură care instituie o anume divizare a fiinţei autorului. Acest lucru l-a făcut Gombrowicz. Ce i-a lipsit unuia şi ce a avut celălalt în plus? Îi era suficientă gânditorului român forţa de a merge direct la esenţe, fără a folosi un discurs indirect, deviat, disimulat, fără discursul autorului, cum se întâmplă în proză?

M. P. Markowski: Vă pot da un răspuns foarte simplu: lui Cioran îi lipsea talentul pentru proză. Eu cred că Cioran şi‑a descoperit foarte devreme specia literară. Sunt scriitori de felul lui Gombrowicz, care îşi măsoară forţele în mai multe genuri. Dar sunt şi alţi scriitori care ştiu, cum se zice, una şi bună. Aceasta este diferenţierea pe care o făcea cunoscutul poet grec Arhiloh, o diferenţiere amintită în secolul XX de Isaiah Berlin, între arici şi vulpi: ariciul ştie o singură chestiune, dar importantă, iar vulpea ştie mai multe şi mai puţin importante. La fel e şi cu scriitorii: unii spun mereu acelaşi lucru, iar alţii, ca Gombrowicz, spun tot timpul altceva.

Vladimir Beşleagă: Eu mă aşteptam la mai multe revelaţii în ce priveşte paralela Cioran/Gombrowicz. De ce? Pentru că şi unul, şi altul au fost exilaţi din propria naţiune, din propria ţară. Cioran s-a exilat benevol. Şi Gombrowicz ar fi putut să se întoarcă în Polonia natală. Ambii au privit foarte critic realităţile din propriile ţări. Dacă Gombrowicz se pronunţa pentru negarea oricărei polonităţi, Cioran avea, la rândul său, opinii foarte categorice despre ţara, poporul şi cultura română. Dacă a ajuns să-l ironizeze pe Noica în aspiraţiile sale de a crea o filozofie pur românească, este un mare curaj. Avem şi noi anumiţi oameni de cultură care se pronunţă în problema lui Cioran. L-am auzit de mai multe ori pe domnul academician Cimpoi vorbind despre Cioran ca despre un nihilist, un negativist... Ei bine, a spune „nihilist” în secolul XIX, sau XX sau chiar XXI, e ca şi cum n-ai spune nimic. Pentru că orice lucru poate fi negat. Ba mai mult: orice lucru până la urmă se neagă pe sine însuşi în evoluţia lui. Deci nu mai este ceea ce a fost. Astea ar fi câteva consideraţii generale.

Eu ca un om care a încercat să studiez poloneza şi am lucrat la un roman istoric cu filiaţii poloneze, aş vrea să mă întorc la polonezul nuda. Echivalentul în franceză este l'ennui, în română plictiseală, sau spleen în engleză. M-a impresionat definirea a ceea ce este plictiseala şi ceea ce este melancolie în conferinţa pe care aţi prezentat-o. Melancolia ţine de psihologie, plictiseala ţine de fiziologie sau tot de psihologie, dar la alt nivel... Însă ceea ce mi-a plăcut şi mai mult în această expunere este acest „nu-da”, adică este şi nu, şi da. Nu – negaţie, şi da – afirmaţie. E foarte simbolic. Cuvântul „plictis” este de origine greacă. Dl Markowski a apelat la multe etimologii. De pildă, la ce înseamnă „criză”. Criză în sens medical înseamnă momentul când se depăşeşte o boală. Dar, de fapt, la bază „criză” în elină înseamnă „judecată”. A judeca ne duce până la urmă la acelaşi binom: a da dreptate sau a nedreptăţi. A fi pe muchie de cuţit.

M. P. Markowski: Cuvântul grec krinein la origine a avut o semnificaţie medicală, de moment decisiv al bolii, cu final imprevizibil, spre moarte sau spre vindecare, şi abia după aceea s-a ivit sensul metaforic de „judecată”.

Vl. Beşleagă: Noi avem o serie de cuvinte în limba română care au provenit din greaca modernă, importantă de pe timpul fanarioţilor, din perioada contactelor culturale. „Plictis” este cuvânt literar, ca şi plictiseala. În limbajul comun, neaoş, „plictiseala” desemnează urâtul: mi-e urât, mă plictisesc. Şi este foarte interesant cum au convieţuit aceşti doi termeni: „plictiseala” şi „urâtul”. Dar „urâtul” acesta se întâlneşte şi cu ura, cu a urî, o acţiune nu doar pasivă, din contra, e ceva activ, ofensiv, are implicaţii.

Pe de altă parte, mi-a plăcut modul de abordare al domnului Markowski, pentru că domnia sa a luat-o de la vârsta celor cinci ani ai lui Cioran, în maniera psihanalizei freudiene şi decupează nişte fenomene, nişte stări de spirit care se manifestă din fragedă copilărie. Şi asociaţia cu mama, de la care a moştenit melancolia, şi muzica... sunt nişte incursiuni foarte interesante, foarte antrenante. În ce priveşte melancolia, ea este tot un fel de plictiseală, dar pozitivă, ea îndeamnă la muzică, la mângâiere, inspiră sete de viaţă.

M. P. Markowski: Aţi adăugat nişte comentarii deosebite. Aş vrea să mă refer şi eu la câteva chestiuni. Încep de la freudism. Nu sunt întru totul de acord. Sigur, am amintit de experienţa lui Cioran din copilărie, dar diferenţa dintre atitudinea mea şi cea freudiană se referă la faptul că lucrurile despre care vorbeşte Cioran eu le tratez literal, nu ca o alegorie a ceva, a unei traume iniţiale. Am să formulez altfel: experienţa plictiselii, pentru Cioran, a fost o experienţă conştientă. Aşa că nu e cazul să psihanalizăm.

Vl. Beşleagă: Însă această trăire a lui Cioran, de la 5 ani, este surprinsă şi interpretată la o vârstă adultă, la maturitate, ea poate fi retrospectiv fabuloasă, poate fi inexactă, pentru că nu a fost fixată atunci, la 5 ani, aşa cum s-a întâmplat. Ea este înscrisă deja în sistemul lui de gândire şi în modalitatea lui taxonomică la 20, la 30 de ani.

M. P. Markowski: Înţeleg, dar să-l psihanalizez pe Cioran ar însemna ca în fenomenul plictiselii să descopăr, de exemplu, complexul lui Oedip. Sau să interpretez plictiseala prin prisma unor experienţe originare, sexuale. Şi nu o fac. Dar aveţi dreptate că aceasta este o experienţă construită post-factum.

Apropo de diversele jocuri etimologice. Cuvântul polonez nuda, înţeles pe româneşte, înseamnă, evident, negare şi afirmare. Interesant este însă că experienţa melancoliei la Cioran poate fi tratată ca o critică la adresa lui Heidegger, şi atunci „nu-da” este critica existenţei lui Dasein, Da-sein. Adică la Heidegger nu există negaţie, există numai „Da” (la Heidegger cu sensul de „aici”, „în lume”).  Încă ceva în legătură cu Gombrowicz, foarte important. Mi se pare că sunt două lucruri care îi leagă pe cei doi scriitori, în afară de această sferă a criticii la adresa propriei naţiuni. Primul dintre acestea este faptul că amândoi sunt conştienţi de propria singularitate. La Cioran, găsim două sfere care fac imposibilă experienţa singularităţii. Anume: nu poţi să fii tu însuţi nici în paradis, nici în viaţă. Tu însuţi pot să fii numai între plictiseală şi melancolie. Şi aceasta este o experienţă foarte apropiată şi lui Gombrowicz. Cartea mea despre Gombrowicz, pe care am lansat-o la Chişinău, arată că tocmai acea „vâltoare neagră” se întinde între neant şi pasiune. Înseamnă că această experienţă este experienţa expulzării din lume. Şi, în acelaşi timp, a eliminării din existenţă. În acest mod, atât Cioran, cât şi Gombrowicz sunt nişte exilaţi metafizici. Amândoi spun că adevărata lor patrie este limba. Nu ţara, nu patria, ci limba în care scriu. Aşadar şi literatura.

Vit. Ciobanu: În cazul lui Cioran poate mai puţin, dat fiind faptul că a abandonat româna, şi la o vârstă a maturităţii creatoare, la Paris, a îmbrăţişat franceza.

Roland Chojnacki: Există o diferenţă capitală între Cioran şi Gombrowicz din acest punct de vedere. Şi anume: Gombrowicz era afundat până peste urechi în polonitatea lui pe care o critica, pe când Cioran, cu refuzul lui pentru românitate, devine un scriitor mult mai metafizic decât a fost Gombrowicz.

Vit.Ciobanu: Domnule Markowski, aţi pomenit de relaţia lui Cioran cu religia. Fiu de preot, şi aici făcând un alt ocol psihanalitic, vom spune că fervoarea cu care s-a despărţit de Dumnezeu la un moment dat, în scrierile sale din tinereţe, putea să însemne o încercare de emancipare de sub tutela părintelui lui, om al Bisericii.

M. P. Markowski: Dacă e să continuăm retorica freudiană, atunci sunt de acord. Însă, dincolo de glumă, chestiunea religiozităţii la Cioran este ceva foarte complicat, şi după părerea mea, trebuie să separăm experienţa religioasă de experienţa mistică. Eu cred că veritabila experienţă mistică la Cioran se aşează tocmai între plictiseală şi melancolie. Adică experienţa neantului care îl leagă de mistici şi experienţa pasiunii care îl leagă de proroci. Despre această experienţă mistică vorbeşte Cioran. El discută tot timpul aprig cu Dumnezeu, iar Dumnezeul acesta îl umple de groază, de mâhnire, de frică, de gelozie. Cioran avea o relaţie foarte pasională cu Dumnezeu: Dumnezeu îl umplea de pasiuni. Dar toate aces­te lucruri se desfăşurau în afara oricărui cadru instituţional şi în afara oricărei legări de Dumnezeu. Conform lui Cioran, adevărata experienţă mistică are loc dincolo de paradis şi dincolo de viaţă. Din acest motiv, Cioran s-a referit de câteva ori la etimologia cuvântului „religie”, etimologie care evocă faptul de a te lega din nou de ceva.

Vit. Ciobanu: Dar revolta metafizică a lui Cioran o putem califica ca pe o negare absolută a lui Dumnezeu sau ca pe o încercare de a convieţui cu El, de a se „aranja” cu El, de a obţine din partea lui Dumnezeu un soi de „dispensă”, o indulgenţă, adică, uite, până aici se întinde regatul meu şi de aici înainte îţi poţi permite toate libertăţile?

M. P. Markowski: Eu cred că Cioran era invidios pe Dumnezeu pentru puterea lui nemăsurată şi era foarte mânios că Dumnezeu i-a luat-o înainte cu crearea lumii. Realmente, nu a putut să-i ierte acest lucru.

Lucreţia Bârlădeanu: Invidia lui Cioran faţă de Dumnezeu. Cred că de aici vine cea mai esenţială idee a filozofiei lui Cioran: sinuciderea. Idee care încearcă să încarce omul cu posibilitatea de a ieşi din viaţă atunci când vrea el, să nu lase acest lucru pe seama întâmplării. Pentru mine, filozofia lui Cioran se reduce la acest conflict esenţial între omul-creator şi Dumnezeu. Dacă omul nu poate decide când intră în viaţă, el, cel puţin, e în stare să decidă momentul când să o părăsească. Paradoxul foarte important este, aşa cum s-a vorbit aici, între opera lui Cioran şi viaţa lui Cioran, între o pagină care o scrie astăzi şi una care o scrie mâine. Paradoxul este cel mai profund lucru pe care îl poate da opera lui Cioran. Şi ceea ce surprinde este această formă de a spune, care te copleşeşte şi pentru care îl accepţi ieri, şi-l vei accepta mâine, şi-l vei accepta oricând. O filozofie care nu are sistem, care nu poate să prindă în ea mase, ci poate capta doar individul, doar omul care se zbate pentru a-şi găsi o filozofie de moment. Enigma şi succesul lui Cioran constau în posibilitatea de a edifica ceva azi, care mâine s-ar putea să nu mai ţină, cu teme comune pentru filozofii români: aşteptarea, speranţa, vidul etc. O încercare de a construi pe baza unei metafore.

M. P. Markowski: Vă dau dreptate, dar nu întru totul. Paradoxul nu se referă la faptul că poţi astăzi să construieşti ceva şi mâine să construieşti ceva contradictoriu. Pentru Cioran, paradoxul avea un caracter mimetic, asta însemnând că paradoxul din opera sa reflecta paradoxul din lume. Nu se încadrează în categorii subiective, ci în categorii ontologice. Lumea este paradoxală, ca atare poţi să-i faci dreptate lumii doar atunci când scrii paradoxal. Aici nu există nici un fel de arbitrarietate, este o exactitate riguroasă. Dacă e vorba de popularitatea lui Cioran, de succesul lui pe care îl putem observa, de exemplu, în zilele noastre pe Internet, această popularitate a lui se bazează, în primul rând, pe aforismele sale, din care se fac un fel de motto-uri, care motto-uri nu mai au nici o legătură cu opera lui integrală. Mie mi se pare însă că Cioran a gândit destul de precis despre lume. Dacă îi scoţi anumite afirmaţii din context, ele pot să apară paradoxale, însă în contextul respectiv nu sunt.

Vit. Ciobanu: Daţi-mi voie să citesc un astfel de mic aforism din volumul Despre neajunsul de a te fi născut – un titlu el însuşi paradoxal şi care spune multe despre felul de gândire cioranian: a vedea în nefiinţă mai degrabă un avantaj, pe care l-am ratat, născându-ne. Citez: „Francezii nu mai vor să muncească, vor cu toţii să scrie”, îmi spune portăreasa care nu ştia că prin asta critica civilizaţiile bătrâne.” Putem avea sentimentul, citindu-l pe Cioran, că e un filozof al crepusculului şi că noi înşine suntem la capătul unui drum, că trăim într-o civilizaţie ajunsă într-un punct critic, o civilizaţie care simte nevoia să se autopastişeze şi nu mai poate produce nimic autentic?

M. P. Markowski: Multe din afirmaţiile lui Cioran permit concluzia că el poate fi tratat ca un scriitor postmodern, dar pe de altă parte, sunt şi foarte multe afirmaţii în cărţile sale din care ar reieşi mai degrabă că el este un scriitor modern. Eu prefer să-l calific pe Cioran ca scriitor al modernităţii, a cărui măreţie constă în faptul că el revelă contradicţiile interioare ale modernităţii. Nu mulţi filozofi au reuşit acest lucru. Cioran poate fi plasat alături de Kierkegaard şi Nietzsche. Aceştia sunt nişte gânditori prin excelenţă moderni, care repetă toate lucrurile după care tânjeşte modernitatea, dintre care cel mai important element este dorul după unitatea pierdută.

Vit. Ciobanu: Iar postmodernitatea nu face decât să teoretizeze cu multă relaxare abolirea unităţii, intrarea într-o lume plurală şi, eventual, eliminarea Zeului suprem, opresor, căruia i-am adus cu toţii de-a lungul istoriei aceleaşi ofrande şi care a lăsat în urmă mormane de cadavre.

 M. P. Markowski: Da, sunt de acord. Cioran poate fi citit ca un eminent critic al postmodernismului din acest punct de vedere. Este criticul unei postmodernităţi care ar vrea să dilueze totul în demonicul istoriei şi ar vrea să reducă totul la aparenţe.

Vit. Ciobanu: Cu alte cuvinte, postmodernii nu şi-l pot însuşi.

M. P. Markowski: Nu pot. Şi nici nu o fac.

Vit. Ciobanu: Dacă citeşti Pe culmile disperării, prima sa carte, vei vedea acolo o cădere abisală şi o înălţare simultană a unui spirit foarte tânăr, avea 20 de ani, un spirit încărcat de lirism - o atitudine foarte contradictorie în raport cu postmodernitatea.

M. P. Markowski: Aceasta e chintesenţa modernităţii, dacă e vorba de experienţa filozofică. Şi din acest motiv, după părerea mea, Cioran este foarte actual, ca o permanentă critică de care nu putem să uităm. Aş spune că este o experienţă spirituală foarte adesea ignorată în zilele noastre.

Vit. Ciobanu: Credeţi că Emil Cioran poate fi un bun pedagog în educarea unui tânăr intelectual, în ce priveşte antrenarea pentru o activitate spirituală independentă, activitate în care problema libertăţii se pune foarte acut?

M. P. Markowski: După părerea mea, ar fi unul dintre cei mai buni pedagogi şi unul dintre cei mai mari. Nu este un nihilist. La el putem găsi una dintre cele mai intense pledoarii de afirmare a individualităţii. Şi acesta este un lucru de care trebuie să ne ţinem bine.

Chişinău, 23 mai 2006

1