Despre vârstele creaţiei şi “zborul frânt” al Basarabiei

Vasile Gârneţ: Domnule Vladimir Beşleagă, cum vă simţiţi la 75 de ani? Vă consideraţi un om împlinit, mulţumit de ce aţi realizat până acum? Aveţi senzaţia că frustrările, lipsa de libertate din perioada comunistă (comunismul „clasic”, nu cel „postmodern” pe care-l traversăm acum) mai pot fi recuperate?

Vladimir Beşleagă: Merci, mă simt... În ceea ce priveşte dacă mă consider „un om împlinit, mulţumit de ce am realizat până acum” pot răspunde scurt: nu. Descifrez: îndoiala/nemulţumirea faţă de mine însumi a fost principiul meu de viaţă. Şi rămâne în continuare... Auzi, Vasile? Viaţa omului 70 de ai, scrie la Sfânta Scriptură, ce e mai mult... Da, boală şi suferinţă. M-a dăruit bunul Dumnezeu cu ceva sănătate. De fapt, am luptat zi de zi pentru ea... Acum pot să-ţi mărturisesc cu toată sinceritatea că mă simt ca la 17 ani. Nu sub aspect biologic - sufleteşte! De ce? Cam de atâţia ani mi-am întors întreaga atenţie şi mi-am concentrat toate forţele spiritului asupra propriei existenţe, asupra propriului destin - trist, tragic, întortocheat, - m-am cercetat, m-am curăţat de amarul de zgură ce mi l-a depus pe suflet acel „comunism „clasic”, cum bine l-ai definit tu, şi, iată-mă, ajuns un om liber. Abia acum: LIBER! Dar pentru asta trebuie să lupţi la fel, zi de zi, ca şi pentru sănătate. Or, LIBERTATEA ESTE SĂNĂTATEA SPIRITULUI... De ce nu am avut-o de la începuturi? De ce am obţinut-o aşa târziu? Dar iar mă întorc şi zic, cu tristeţe: atâţia confraţi de ai mei s-au pierdut prematur, neajungând să vadă şi să trăiască aceste zile, când poţi, doar să vrei, a fi cu adevărat LIBER... Iar despre „împlinire” mai rămân nerealizate atâtea lucruri fantastic de frumoase, şi printre ele să duc la bun sfârşit naraţiunea istorică lăsată, sărmana de ea, la jumătate... De mai bine de cincisprezece ani! Aş putea eu să fiu mulţumit de mine însumi?

V.G.: Zbor frânt, titlul unui roman al Dvs. - cel mai bun roman al literaturii basarabene, după opinia mea - este o  imagine emblematică a Basarabiei. Vă aşteptaţi ca această scriere de tinereţe să trăiască, prin actualitatea mesajului său, un nou timp al gloriei? Care consideraţi că a fost interpretarea, critica cea mai potrivită făcută pe marginea acestui roman şi cui aparţine?

V.B.: Mă flatezi, dragă Vasile, folosind sintagma foarte riscantă „cel mai”. E un roman bun, atât. Şi sincer. Şi curat. Dar în primul rând, tragic, ca să zic aşa. Ştii ce-a spus despre el un confrate scriitor, mai în vârstă, care demult nu mai este printre noi? A spus aşa: „Dumneata ai prins ceva din destinul acestui pământ”. Concis... Iar dacă ar fi fost să-şi desfăşoare gândul, sunt sigur că ar fi continuat cam în felul următor: acest pământ este o zonă/un teritoriu unde se confruntă două lumi, două civilizaţii... Este un loc de ruptură a umanităţii, de permanentă sfâşiere a destinelor umane... Aşa a fost, aşa va rămâne, ca un veşnic blestem... Există în textul cărţii această idee expusă direct. Atâta doar că LINIA RUPTURII trecea/avea să treacă pe Nistru, astăzi vedem că taie pe Prut. Ce contează? Noi tot rupţi în două rămânem... Da, o carte care are ecou în timp. Dar critica rămâne să dezvăluie şi cele mai ascunse aspecte ale „mesajului” ei... dar poate că nici nu e nevoie să o facă? Oricum, printre cei care în ultimii ani s-au aplecat cu multă înţelegere şi pătrundere asupra cărţii au fost dnii profesori Alexandru Burlacu, Ion Simuţ, criticii literari Simion Bărbulescu, Nicolae Barna...

V.G.: Hoţii din (de) apartamente, ultima carte de proză editată de dvs., lansează o nouă sintagmă, foarte potrivită pentru timpurile de azi. Se confruntă în această carte de proze ale tranziţiei cele două filoane ale personalităţii Dvs.: firea ludică, ironică, sedusă de spectacolul gratuit al vieţii, şi latura tragico-dramatică, psihologismul intens, dilema morală... Care este balanţa între tragic şi ironic în caracterul şi în scrisul dvs.?

V.B.: E foarte bine şi exact spus: „balanţa între tragic şi ironic”. Nu, să nu mă înţelegi greşit. Vroiam să zic că e nimerit şi exact termenul „balanţă”, dar nu şi cel „ironic” pe care eu l-aş schimba în „comic”. În fine... Hai să-ţi fac o confesiune, dar foarte intimă. Adică una care ţine de secretele creaţiei proprii. Mai toate cărţile mele poartă oricum o tentă tragică. De ce? Pentru că viaţa a fost tristă, plină de tragism? Sau pentru că structura mea sufletească ar fi fost aşa? Nu ştiu... De fapt, ştiu... Ce ştiu? Că mai toată viaţa m-am condus de principiul: suprema formă/modalitate de a reprezenta/recrea existenţa omului pe pământ este cea tragică. Am fost fascinat din anii tineri de marii tragici elini: Eschil, Sofocle, Euripide... Pe Shakespeare l-am cunoscut mai târziu... Dar şi din motivul că ori de câte ori îmi analizam viaţa, ajungeam la concluzia că nu este decât un eşec. Un mare EŞEC! Abia spre anii mai târzii s-a conturat în scrisul meu filonul comic, sau, cum i-ai zis tu, ironic. Ori nu ar fi corect să afirm că acesta a apărut abia mai târziu. Nu, a fost prezent pe parcursul întregii vieţi. Numai că eu nu i-am permis să se manifeste, şi asta din considerentul/convingerea că, dacă vrei să realizezi ceva, să te afirmi, e musai să-ţi limitezi terenul de activitate (suntem într-o epocă a unei drastice diviziuni a muncii, nu?), să forezi în adâncime, să ai nota ta dominantă în marele şi complexul concert al lumii... Mai cu seamă dacă aceasta e o lume a scrisului, a literaturii... Dacă te arunci asupra tuturor genurilor, formulelor, rişti să te dispersezi şi să nu reuşeşti mare lucru... Pe de altă parte, am fost conştient de acel simţ al comicului, pe care îl aveam în mine. Şi am dat la iveală o serie de texte comico-ironice. Nu e nimic nefiresc în asta, doar se ştie de la marii înţelepţi că în viaţă există exact atât tragic, cât şi comic, depinde cum o iei, din care parte o priveşti. Şi se mai ştie că un artist adevărat, fie el şi al cuvântului, are în egală măsură apetenţă atât pentru tragic, cât şi pentru comic... De aceea mi-a şi plăcut termenul „balanţă” la care ai recurs...

V.G.: Aţi publicat recent un volum de poeme intitulat Ţipătul lăstunului. Ce-l face pe un prozator matur, aproape clasicizat, să scrie şi poezie? Dorinţa de a-şi esenţializa scrisul sau o nouă efuziune sentimentală, care poate fi exprimată doar prin versuri?

V.B.: Flatări, flatări... Dar să le lăsăm deoparte... La întrebarea ta, Vasile, răspund cu o vorbă veche-străveche. Se zice că orice prozator, adică... vreau să zic: unul bun... orice prozator bun are... poartă în el... sugrumat pe jumătate sau... numai leşinat... un poet. Cu alte cuvinte, fii tu prozator ori ce vei fi, dar mai întâi eşti/ai fost poet.  Şi dacă-i aşa, dar eu am debutat cu poezéle, vrei nu vrei rămâne ceva în adâncul adâncurilor din acel poet, carele... dă de ştire din când în când... Aşa, cel puţin, mi s-a întâmplat mie... Veneau ele singure cuvintele, se infiltrau/insinuau în memoria mea şi lucrau acolo. Uneori, erau gata aranjate, rămânea doar să le trec pe hârtie. Alteori, mă urmăreau zile şi nopţi la rând, astfel că orice aş fi făcut, ele îmi sunau în urechi. Scăpam de obsesie doar aşternându-le pe o copertă de carte pe care tocmai o citeam, pe un petec de hârtie oarecare. Şi tot aşa, pe parcursul deceniilor s-au acumulat zeci şi chiar sute de aşa-zise „notaţii lirice”, cum le-am numit eu. Hai să-ţi spun una, ca să nu tot vorbim în vânt. Ascultă: „eu sunt Luna/ eu sunt Luna/ Luna una/ ca nebuna/ ţi-am venit/ la căpătâi/ să te-alin/ să te mângâi”... Da, au fost perioade când nu scriam deloc, dar au venit altele când trăiam mereu ca şi cum în vâltoarea poeziei... A fost la vârsta trecută de patruzeci, când am întâlnit pe lumea asta sufletul ce-mi fusese pe semne predestinat de la început. Atunci s-a răzvrătit poetul semisugrumat din mine şi a spus ce avea a spune... Din acele însăilări s-a adunat cărticica de care mă întrebai. Am dedicat-o consoartei mele dragi Alexandra, iar selecţia a făcut-o bunul meu prieten şi poetul de mare clasă Andrei Ţurcanu...

V.G.: În ultimii ani aţi publicat un jurnal şi mai multe pagini autobiografice. Credeţi în literatura ca mărturisire, literatura ca document care să alimenteze memoria celor care vin în urma noastră? Poate/trebuie să fie literatura un martor al tim­purilor pe care le trăim?

V.B.: Desigur, că poate! Ba chiar trebuie, absolutamente: trebuie! Şi chiar de nu ar trebui, totuna va fi „martor al timpurilor pe care le trăim”. Tu, care ai un excelent roman, publicat la sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut, care aşa se şi intitulează: Martorul, ai intuit un adevăr colosal numindu-l astfel. Literatura, lucru ştiut, nu poate să schimbe lumea, dar nici s-o facă mai bună. Atâtea opere geniale a dat omenirea prin marii săi creatori, dar războaiele sângeroase continuă, popoarele se izbesc unele asupra altora, sărăcia nu se reduce, mizeria creşte... Dar în particular, pe un om sau omul luat aparte, literatura îl poate face mai bun. Şi apoi pe ce se ţine lumea dacă nu pe oamenii cei buni, pe cei curaţi şi drepţi. Chiar dacă sunt puţini, mult mai puţini decât cei strâmbi şi întinaţi... Pe de altă parte, noi, cei de pe acest petec de pământ chinuit şi nenorocit, foarte rar, la mari intervale de timp istoric, ne putem decide noi înşine soarta şi rândui după propria dorinţă viaţa. În rest, străinii, alţii decid mersul lucrurilor în casa noastră. De aici şi rolul extraordinar de mare al cărţii în existenţa noastră. Cartea vine ca un monument al memoriei  noastre, ca o amintire celor care vin după noi că am fost, am trăit şi ne-am zbătut, am visat şi sperat la vremi mai bune... Încolo, dacă nu e vie memoria, viaţa încetează a mai fi viaţă, ci e doar vegetare stearpă... Scriitorul, iar prin el Cartea, este Martorul existenţei noastre... De aici marea responsabilitate, sfânta datorie a oricăruia dintre cei care scriu, să fixeze şi să afirme adevărul, Marele Adevăr al existenţei noastre, oricât de inconvenabil şi crud ar fi acesta...

V.G.: Care au fost modelele Dvs. formative şi care autori români contemporani şi universali vă sunt mai aproape, îi simţiţi afini felului Dvs. de a scrie şi de a gândi lumea, care dintre ei constituie pentru Dvs. va­lori inestimabile?

V.B.: Pe cât îmi amintesc, în dialogul pe care l-am avut cu ani în urmă, cam la aceeaşi întrebare am numit câteva cărţi care mi-au fascinat copilăria. Da, copilăria, pentru că acolo se pune baza a tot ce ai mai bun în fiinţa ta. Îl numeam pe Daniel Defoe, cu Robinson al său. Dar şi basmul lui Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte... Fascinantul Gogol cu Serile în sat lângă Dicanca... Mai târziu au venit Faulkner, latino-americanii, Kafka şi alţi moderni... Toţi mi-au deschis căi spre adâncimile sufletului uman, pe care eu doar le intuiam în mine însumi, dar nu ştiam cum să ajung la ele... Şi dacă tot suntem într-un moment al confesiunilor, să mai fac una ce se bazează pe un fapt foarte recent descoperit... Am, precum ştii prea bine, căci ai fost unul dintre redactorii volumului meu din 1992, căruia i-ai spus tu însuţi „antologic”, am acolo acel „poem tragic”, care, iniţial, s-a numit Noaptea a treia, devenit mai apoi Viaţa şi moartea nefericitului Filimon... Ştii cum figura în textul original numele eroului meu? Nu Filimon, ci doar: F. Da, o singură literă: F. Surpriza cea mare care ar fi? Vara asta, scotocind prin muntele de cărţi depozitate în podul casei mele de la Mălăieşti (doar o parte au încăput în rafturile din bibliotecă), dau peste o seamă de titluri care mi-au trezit fiori plăcuţi, de parcă mi-aş fi reîntâlnit tinereţea, iar printre acestea un volum semnat de D.R. Popescu, care poartă pe copertă o singură literă, un F mare urmat de puncte, mai cât toată coperta! Cum am dat de el, l-am deschis la căsuţa tehnică să văd când a fost apărut. Ce crezi? În 1969, exact pe când lucram eu la acel „poem tragic” al meu... Şi mi-am amintit atunci polemica ce avu loc în acei ani - o polemică prin cărţi, nu ca cele ce se produc, scandaloase, la noi - între doi autori români: Ştefan Bănulescu cu Iarna bărbaţilor şi D.R. Popescu cu Vara oltenilor... De ce m-o fi influenţat ultimul, nu pot să ştiu, pe semne că era mai modern şi mai aproape de felul meu de a simţi şi a scrie... Deşi acest lucru l-a observat şi dl profesor de la Oradea Ion Simuţ... Acum vreau să recitesc acel roman al lui D.R. Popescu, să văd în ce măsură m-a marcat: fondul sau poate numai simbolul?

V.G.: Sunteţi implicat în dezbateri, nu rataţi simpozioanele şi cenaclurile literare. Cum îi vedeţi pe tinerii scriitori de după Dvs. şi, mai ales, cum aţi dori să fie literatura lor: să aibă o componentă etică mai accentuată, pentru a fi un reazem pentru cititor şi societate, suplinind, totodată, deceniile de imoralitate în spaţiul literaturii sub comunism, sau apreciaţi delirul estetic, postmodern, lipsa de complexe şi „creaţia pură”? În fond, ce aşteptaţi de la literatura tânără?

V.B.: Cum îi văd pe tinerii scriitori? Cu cea mai mare bucurie şi dragoste. Exact, bine ai spus: aş dori ca literatura lor „să aibă o componentă etică mai accentuată”. Da, „pentru a fi un reazem pentru cititor şi societate”... Nu, nu apreciez „delirul estetic, postmodern” şi nici „creaţia pură”. Dar dacă iubeşti cu adevărat ceva/pe cineva, îl înţelegi şi-i ierţi scăderile, rateurile. Acum la noi se scrie mult, se publică la fel de mult. Şi se scrie bine, dincolo de experimentele care ele domină realitatea literară. Deficienţele pe care le-ai remarcat cu bună dreptate în întrebarea ta ţin, vreau să cred, de fazele vârstei - de tinereţe. Să-i vedem cum vor evolua autorii de astăzi? Se vor distanţa de clişeele/imitaţiile inerente vârstei, dar şi impuse de o anume modă? Sau vor bate pasul pe loc, autopastişându-se?... Ce aştept de la literatura tânără? Eforturi de titanism aştept! Să nu se complacă tinerii autori în a scrie poezéle uşoare, nuveluţe călduţe şi nici romănaşe hiperpostmoderniste, ci să sape adânc în fiinţa noastră naţională, ca să ne dumerim odată şi odată ce suntem noi pe această lume şi pe acest pământ, de ce suntem aşa cum suntem şi cât timp ne vor mai călări alţii şi ne vor scrie istoria, după ce că tot ei ne-o şi ... fac! A ciripi şi a doini de jale este o pierdere de vreme şi de energii, a te lua la întrecere cu cele mai sofisticate modele literare ale lumii e un lucru de laudă, dar pentru bieţii de noi un lux prea mare... Fii modern, fii postmodern, fii şi răspostmodern, dar citindu-te să simt cum colcăie în scrisul tău durerea noastră a tuturor... Aş dori să văd un nou Caragiale, dar unul al zilelor noastre! Să văd un nou Eminescu, dar al zilelor noastre! Multe aş vrea şi aş aştepta de la literatura noastră tânără, dar nu e cum vreau eu, ci aşa cum este ea. Şi ea e una excelentă, numai că puţini se avântă să meargă în profunzime... De ce nu ar întreprinde tinerii noştri condeieri incursiuni în mediile oamenilor de afaceri? Unde e tipul acesta în literatură? Dar politicienii şi politicianismul care ne omoară cu totul? Există zone ale existenţei noastre complet ignorate! Va zice cineva: uitaţi-vă  la boşorogul ăsta, ne învaţă ce să scriem! Ne cheamă ca altădată ideologii comunişti la „reflectarea realităţii”... N-are decât să se ocupe dânsul de asemenea subiecte şi probleme... Şi va avea dreptate. Dar iarăşi mă întorc şi zic: dar cine citeşte cărţile voastre/noastre? Vedeţi că nu avem cititori? Nici câţi au fost pe vremuri... Cu greu dacă aduni vreo cincizeci sau o sută pe toată republica asta suverană şi independentă. Dar membri ai Uniunii Scriitorilor câţi avem? Circa 300... Ian de ar citi toţi, măcar ei, am avea de trei ori mai mulţi cititori la cap de locuitor ... E nevoie de cărţi de scandal! E nevoie de cărţi care să bulverseze opinia publică. De autori rebeli, nonconformişti... Îi avem? Da, îi avem, dar ei mai curând se ocupă de sex şi narcomanie... Asta e astăzi la modă... Dar mâine?

V.G.: Ce v-aţi dorit cel mai mult în viaţa aceasta, în afară de a fi scriitor?

V.B.: Să fiu cititor. Şi mai zic: când va fi să închid ochii, singurul meu regret va fi că mi-au rămas atâtea cărţi bune necitite. Şi un alt mare regret: că nu am avut parte la vremea mea, în copilărie şi adolescenţă, de o educaţie muzicală, de instrumente muzicale, pentru că amar mi-a fost şi îmi este dragă muzica... Cine ştie, dacă aveam aceste posibilităţi, mă ocupam de muzică şi nu mai mâzgăleam atâta groază de hârtie...

august 2006, Chişinău

1