Poezie şi critică

„Lăcusta aşteptând îndărătul oglinzii trădătoare”

Petre Stoica îşi editează – la Editura Brumar, Timişoara – ultima carte de (Pipa lui Magritte, 2005), într-o colecţie care seamănă mult cu una existentă la Polirom. Până şi informaţiile foarte amănunţite cu privire la hârtia, caracterele folosite etc. sunt izbitor de asemănătoare. Ceea ce lipseşte în colecţia Editurii Brumar, faţă de cea a Poliromului, este numerotarea individuală a fiecărui exemplar.

Cartea are un volum rezonabil, fără mania ciclurilor. Grafica din interior (autoare Loredana Târzioru) are ca temă tot scrisul sau, cel puţin, liniile haotice cu care unii scriitori, din nervozitate sau alte impulsuri, îşi împestriţează manuscrisele. În acest sens, se poate vorbi despre nişte cicluri sui generis: lectura de la desen la desen, ca înotul, de-a lungul ţărmului, de la o geamandură la geamandură.

Petre Stoica este un poet cunoscut, apreciat şi comentat, de aceea nu are nevoie de o punere în context a manierei sale poetice. Se poate spune, cu titlu de introducere la Pipa lui Magritte, că volumul a participat la o preselecţie organizată de Bank Austria Creditanstalt şi organizaţia de promovare a culturii KulturKontakt Austria, în cooperare cu Editura Wieser în vederea finalizării primei ediţii a „Eastern European Literature Award”, concurs în urma căruia vor fi premiate de acum înainte cărţi apărute în Europa Centrală şi de Est.

Aşa cum se întâmplă cu oricare plachetă de versuri, poemele sunt inegale ca forţă de concentrare şi percepţie, ca elan de evocare şi inspiraţie. Sunt câteva poeme excepţionale care creează un pisc intangibil. Unul dintre cele mai bune texte e chiar primul dedicat pictorului dispărut Alin Gheorghiu. Frumuseţea metaforelor, aşezate în scene de o imaginaţie delicată şi totodată debordantă, consună perfect cu puterea lor de sugestie. E un poem antologic care poate fi citat da capo al fine. Vom apela totuşi la un fragment care poate fi considerat poem în poem: „Mă vizitează pictorul / mi-a adus un tablou / îl sprijină de perete // ne aşezăm pe scăunele cu trei picioare / masa noastră este întinsul mării / vâslitul nostru este tăcerea // el vrea mere nu pofteşte vin / eu vreau măsline / nu mai poftesc tării / vai cum ne mută viaţa / de pe un ţărm pe altul” (In memoriam Alin Gheorghiu).

În mai multe poeme, Petre Stoica dezvoltă tema întâlnirii cu aparenţele, dar nu ajunge niciodată sau aproape niciodată la cotele poemului iniţial. Poate doar în poemele la fel de bune ca şi primul: Elegie (p. 20-21), Elegie prenocturnă, Arta de-a îmbătrâni.

Tema preferată a volumului, căreia i se subordonează în mod exemplar toate celelalte, este perspectiva pe care o ia eul liric, privirea de la o anumită înălţime, aprecierea lucrurilor care s-au perindat şi care păreau a fi altfel, întâlnirile succesive dintre aceleaşi persoane şi obiecte care pot forma uneori serii întregi: noaptea de azi şi noaptea de ieri, eu cel de azi şi eu cel din trecut, dansul siluetelor identice etc. Tonul dominant este unul oximoronic, de însufleţire amară. Cavalcada reticenţelor şi a deziluziilor acoperă cu praf spaţiul poemelor. Petre Stoica nu este un moralist, dar de la unele accente moralizatoare nu se poate abţine, înscriindu-le în stilistica poeziei sale de acum. Mai multe poeme se numesc invariabil Elegie.

Privirea de la o anumită vârstă când cei care te înconjoară îţi pot zice bătrân îi permite să renunţe nu la pasiuni, ci la orgolii: „nedumerit am privit pe fereastră / prin zăpada înaltă / o cârjă împingea o roabă / încărcată cu frunze de laur”. Unde o împingea? Poemul se numeşte Fără titlu.

Prin tonul său elegiac apăsat, volumul lui Petre Stoica seamănă cu volumul de poeme al lui Matei Călinescu, Tu: elegii şi invenţii (2004), apărut în colecţia cvasiidentică de la Editura Polirom. Numai că în acea carte mediumul interpus între eul liric şi metaforele spaţiului de dincolo era muzica, în speţă cea a lui Bach. La Petre Stoica, rolul de luntre a lui Caron este asumat de pictură, în speţă de cea a lui Magritte.

Tărâmul de dincolo, ca obiect ideal al poeziei, este descris în variate nuanţe. Ipostazierea lui e făcută cu migală, poetul utilizând cel mai select cu putinţă vocabular. Acest ţinut spre care călătoresc toate sufletele cade sub incidenţa livrescului, acel tărâm nu poate fi decât prin excelenţă un univers al cărţii, prin care este condus de „mesagerul bibliofililor”, aşa cum Dante a fost condus de Vergiliu: „mesagerul bibliofililor îmi spune / acolo perfecţiunea atinge apogeul / fructele coapsa femeii piatra şi crupa calului / sunt diamante forme şlefuite de uneltele / vântului născut în violoncelul cu corzi de infinit” (…) „repetă: ia-ţi adio şi pleacă / în ciuda faptului că nu vei ajunge niciodată” (Mesagerul bibliofililor). Dar să nu ne închipuim că în poezie toposul poetic poate fi localizat o dată pentru totdeauna şi că pot fi rostite verdicte definitive. În poemul imediat următor, Realitate şi duioşie, eroul liric ia pipa din tabloul lui Magritte şi o „aprinde cu o aşchie de gheaţă”. Volumul însumează mai multe dedicaţii aduse pictorului francez şi toate reprezintă un amestec spumos de fantezie, metafore graţioase şi veneraţie adâncă, sinceră.

Majoritatea poemelor sunt puse pe portativ în registru minor (fa minor, cum spune poetul într-un text). Culorile alese sunt cele siderale, de clarobscur dinspre seară spre noapte. Uneori, stările lăuntrice îi dictează epitete dure, niciodată licenţioase, alteori reflexele stingerii îi scot în faţă cuvintele înţelepciunii şi ale umilinţei.

Poemele se încheie, aproape totdeauna, cu acorduri aforistice. Nu sunt poante, ci nişte esenţe extrase dintr-o viaţă trăită în poezie. Să exemplificăm cu un poem scurt, în care finalul se detaşează cu ostentaţie: „Am aşternut farfuriile tacâmurile paharele / toate sunt noi şi toate / au claritate de primăvară // şi iată că nu vii nici azi // mâncarea se sleieşte apa îngheaţă în pahare / muzica noastră preferată cândva / sughite funebru // mă aşez la masă îmbrăcat / în haina actorului rămas fără rol” (Nici azi).

Lirismul său nu cultivă peste tot frumuseţea absolută şi neutralitatea stilistică. Există şi versuri în care poetul e veninos în aprecieri şi tăios la frază. Aceste versuri nu au altă funcţie decât de a schimba, când şi când, tonalitatea melancolică şi retractilă a volumului.

Pipa lui Magritte nu dezminte, se oferă cu dăruire lecturii, conţine o poezie de zile mari. E un volum la care se poate reveni ori de câte ori ai nevoie de un text pentru o antologie a sufletului.

Alexandru Muşina despre traducere

Supravieţuirea prin ficţiune (Ed. Aula, Braşov, 2005) se numeşte cartea lui Alexandru Muşina, în care adună cronicile sale scrise la unele romane traduse în limba română în anii optzeci şi unele articole teoretice, în care autorul ia în dezbatere aspecte legate de arta traducerii. Volumul conţine şi o scurtă prefaţă, în care încearcă, superfluu, să justifice necesitatea aflării tuturor acestor materiale între aceleaşi coperte.

Cea mai importantă idee pe care o expune chiar în prefaţă şi o dezvoltă în mai multe articole este teza scriitorilor paşoptişti „Traducţiile nu fac o literatură”, pe care o consideră „funciarmente greşită”.

În primul eseu intitulat retoric Fac traducţiile o literatură?, Muşina reabilitează rolul traducerilor pe fundalul literaturii naţionale. Argumentele sunt numeroase şi demne de toată atenţia. Trebuie spus că problema traducerilor nu a dispărut nici astăzi. Ea apare clar în cadrul manualelor şcolare de limba şi literatura română: unii autori promovează o politică „puristă” şi includ doar autori de expresie română, alţii optează şi pentru autori străini mai ales dacă aceştia sunt faimoşi, au fost traduşi de scriitori şi traducători importanţi din cultura română sau dacă acoperă într-un mod strălucit nişte obiective didactice propuse.

O dată cu apariţia unor edituri solide care au lansat programe vaste de traducere a beletristicii de bună calitate care s-a editat şi continuă să se editeze în lume apare, destul de acut, problema raportului dintre aceste cărţi şi producţia literară autohtonă. Şi raportul nu este în favoarea literaturii române, deoarece aceasta trebuie să concureze cu procesul literar mondial. Traducerile unor autori vechi la un loc cu cele ale unor autori de ultimă oră exercită asupra literaturii române contemporane, cel puţin, un impact straniu. Rezultatul este de „suprapunere de epoci şi formule literare din cele mai diverse” (p. 13).

Volumul lui Alexandru Muşina se ocupă, după cum am mai susţinut, de unii romancieri străini atât din Vest, cât şi din Est: Victor Astafiev, Ken Kesey, Valentin Rasputin, Cinghiz Aitmatov, Marguerite Yourcenar, Louis Ferdinand Céline, Vasil Zemliak, Umberto Eco, Georg Steiner, Fernad Braudel etc. Toţi au în comun credinţa lor nestrămutată în forţa ficţiunii: „cât de groaznică ar fi realitatea, omul are un sprijin temeinic, o ultimă soluţie: ficţiunea” (p. 5). Toţi aceşti autori sunt capabili să construiască un univers ficţional ca alternativă la cel real.

Cronicile conţin, în subsol, datele volumului la care se face referinţă, numele traducătorului şi, eventual, al prefaţatorului. Din păcate, Alexandru Muşina nu indică, pentru a spori valoarea istorico-literară a volumului său, sursa unde şi-a publicat iniţial articolele.

Nu toată substanţa este axată, ca într-o monografie, pe probleme de traducere. În carte putem găsi remarci interesante despre diferiţi autori. De exemplu, comentând romanul lui Céline Moarte pe credit, Muşina observă că romancierul francez nu zugrăveşte viaţa, ci kitschul existenţial.