E posibilă deconspirarea Securităţii în Moldova?

„Dosariada” românească, la care asistă în aceste zile telespectatorii şi cititorii de presă pe Internet din Republica Moldova, pune în faţa societăţii din dreapta Prutului o serie de întrebări dificile. Ele trebuie să-şi afle răspunsurile potrivite pentru a face din deconspirarea Securităţii o acţiune de igienizare a clasei politice, nu o campanie care să o arunce în derizoriu. Odată crescându-i aspiraţiile europene, la care conducerea de partid şi de stat de la Chişinău promite solemn că nu va renunţa, Basarabia va trebui să treacă şi ea prin acest purgatoriu. Deschiderea arhivelor fostului KGB şi eliminarea din viaţa politică a colaboratorilor săi este o procedură necesară ca aerul dacă vrem să ne eliberăm de toxinele trecutului totalitar. Pentru că ele ne influenţează, ne deformează şi prezentul. S-a afirmat de nenumărate ori, pe bună dreptate, în ultimii ani, că deciziile politice eronate, jaful patrimoniului naţional, trădările la scenă deschisă, alianţele (post)electorale „împotriva naturii”, că, pe scurt spus, starea de ne-libertate a Moldovei independente şi falimentul acestui proiect, aşa cum mulţi îl văzuseră în zorii epocii postsovietice, dovedeşte faptul că societatea basarabeană suferă de o gravă distopie morală, şi că aleşii săi sunt oameni şantajabili.

În acelaşi timp, haosul metodologic al deconspirărilor şi tentaţia unor execuţii publice, pe care le urmărim azi în România, nu împing lucrurile neapărat într-o direcţie productivă. Václav Havel spunea undeva: „toţi suntem vinovaţi, pentru că am suportat în tăcere regimul comunist, pentru că am trăit fără să ne revoltăm, ajutând răul să persiste şi să se întărească”. (Havel se punea şi pe sine în chestiune, deşi a întruchipat exact opusul atitudinii pe care o blamează). Aserţiunea sa face apel la conştiinţa individuală şi nu trebuie confundată cu sofismul, diversionist, al foştilor torţionari comunişti, care atunci când spun: „toţi am colaborat, toţi suntem vinovaţi”, de fapt încearcă să se disculpe – să scape de pedeapsa penală, de lustraţie sau, pur şi simplu, de oprobriul public –, târându-i pe ceilalţi în mâlul unei vinovăţii difuze, ne-localizabile, în care propriile lor păcate se topesc în fundal. Adam Michnik, un alt cunoscut disident anticomunist, îi scandaliza nu demult pe susţinătorii săi radicali, cerând societăţii poloneze: „amnistie, nu amnezie”. Cred că între aceste două atitudini morale, reprezentate de Havel şi, respectiv, de Michnik, adică între intransigenţa maximalistă a primului şi toleranţa vigilentă a celui de-al doilea, se întinde diversitatea judecăţilor ce urmează a fi pronunţate asupra trecutului. Când dosarele KGB vor fi deschise şi în Moldova, vor trebui evitate capcanele legislative, definiţiile ambigue şi jumătăţile de adevăr, cele ce au capacitatea să pervertească, să compromită un scop nobil. E nevoie de pe acum ca intelectualii, societatea civilă, experţii independenţi să fixeze nişte principii foarte clare, să gândească nişte mecanisme de developare şi interpretare a culpabilităţilor sub comunism. Trebuie precizate criteriile, stabilite gradele de vinovăţie; fiecare caz de colaborare cu poliţia politică a regimului comunist se cuvine examinat în complex şi în context. 

Din punctul nostru de vedere, ar trebui început prin condamnarea de principiu a regimului totalitar comunist şi cu analiza modului în care anumite practici de represiune politică au perpetuat şi după 1991. În al doilea rând, trebuie judecaţi conducătorii de partid din Moldova sovietică care au ordonat, în mod personal, persecuţiile. În al treilea rând, trebuie demascaţi ofiţerii KGB care au îndeplinit aceste ordine şi au racolat agenţi din rândurile populaţiei. Apoi se cuvine identificaţi informatorii care au servit de bună voie poliţia politică, din dorinţa de a obţine posturi şi privilegii, şi – în sfârşit – detaşate persoanele care au semnat sub şantaj angajamentul cu Securitatea sau, la limită, au făcut-o sub tortură, vezi cazul oamenilor băgaţi în puşcării şi în spitale de psihiatrie, acolo unde liberul arbitru îţi era, practic, suspendat. Doar o asemenea grilă nuanţată de evaluare va permite o judecată cinstită şi sănătoasă asupra trecutului.

În Republica Moldova guvernanţii comunişti se revendică, făţiş, de la Lenin, regretă dispariţia Uniunii Sovietice şi ridică în slăvi „legăturile seculare” cu Rusia. Ei nu vor permite ca această „scară de valori” să se inverseze, pentru că şi-ar semna propria sentinţă. Tot ce putem invoca până acum în Basarabia sunt câteva apeluri şi proiecte individuale de deconspirare a KGB-ului, respinse de majoritatea parlamentară, şi unele iniţiative de presă, de felul „anchetelor lustraţiei” (Jurnal de Chişinău), care au meritul că menţin subiectul în atenţia publică. Chiar dacă viitoarea curăţenie generală pe scena politică se va mai lăsa aşteptată, Moldova are şansa să înveţe din experienţa unor est-europeni mai avansaţi, inclusiv să-şi însuşească lecţiile „dosariadei” româneşti. Fără această purificare colectivă, integrarea europeană va rămâne o ficţiune, iar despre securişti vom putea spune că ne-au învins a doua oară.

***

Se vor marca pe 27 august, 15 ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova. Cea mai corectă percepţie asupra ta o capeţi, de regulă,  prin comparaţie. Cred că semnificaţia capitală a acestui „ceas aniversar” (vorba foştilor „cântăreţi de cincinale”), pe care îl încondeiază triumfalist propaganda oficială de la Chişinău, o dau realităţile paralele trăite de românii din cele două state: în timp ce România traversează – târziu, dureros şi contradictoriu, dar totuşi traversează – un moment al adevărului, şi sperăm că se va curăţa de răul care i-a otrăvit sufletul vreme de 45 şi, ulterior, vreme de alţi 16 ani, Basarabia glorifică „statalitatea poporului moldovenesc”, dănţuind pe cadavrul ideii naţionale.

1