Marius Chivu: „Dilemateca este o revistă a cărei ideologie este pur şi simplu lectura”

Contrafort: Dragă Marius Chivu, aţi lansat ieri, 16 iunie, aici, la Bookfest, Dilemateca, o revistă mai specială, o revistă anunţată cu mult timp înainte. E o apariţie de tip nou în raport cu piaţa tipăriturilor culturale româneşti. Te rog să ne spui, pentru că eşti editor-coordonator al acestei ediţii, unde aţi vrut să ajungeţi cu Dilemateca şi ce reprezintă ea, de fapt?

Marius Chivu: Di­le­ma­teca este un concept unic deocamdată, nu avem concurenţă directă pe piaţa românească. Am privit câmpul cultural şi am văzut că lucrurile încep să meargă foarte bine, că piaţa de carte e într-o continuă dezvoltare în ultimii doi ani. Televiziunile şi media, în general, acordă puţin câte puţin tot mai mult interes culturii şi cărţii. Şi atunci ne-am spus că e nevoie de o revistă care să se adreseze în primul rând cititorului mediu de carte, potenţialului cititor, cel pe care-l poate ispiti, dar şi celui care citeşte foarte mult şi are nevoie de un anume ghid, dar şi de o revistă de tip Lire în care să găsească personajele implicate în câmpul literar, de la scriitor până la persoanele din spatele cărţii, asta însemnând traducător, editor, PR, organizator de lansări, târguri şi aşa mai departe. Revista aceasta ţine de brand-ul Dilema, dar nu este un supliment Dilema veche, este o revistă de sine stătătoare. Suntem patru oameni care lucrăm la ea. Mircea Vasilescu este senior editor, eu şi Simona Sora – editori coordonatori, Matei Martin e secretar general de redacţie, şi cel care se ocupă de grafică, Dan Stanciu. O revistă care încearcă, spuneam, să se adreseze cititorului care îşi satisface bibliomania şi, mai ales, o publicaţie necesară pe piaţa de reviste culturale. La noi revistele culturale au cu totul alte mize. Ele se dau în vânt după polemici, au programe ideologice, şi poate că aşa e în firea lucrurilor. Cititorul a fost, dacă nu pierdut cu totul, în orice caz, a fost lăsat deoparte. Cred că în timp va scădea interesul pentru aceste reviste, ele vor deveni tot mai de nişă. Dilemateca este o revistă a cărei ideologie e pur şi simplu lectura şi nimic mai mult.

C.: Ce periodicitate va avea?

M. C.: Apare în ultima joi a fiecărei luni. Într-un tiraj, deocamdată, de 15 mii de exemplare şi s-ar putea să crească, pentru că acest prim-număr s-a epuizat rapid. Am avut o audienţă foarte mare încă de la numărul inaugural. E normal să vedem cum se va menţine de aici încolo. Are 84 de pagini. Ne-am dat seama că deocamdată mai sunt multe lucruri de făcut şi am vrea să creştem în timp, adică să ajungem, probabil, la o sută de pagini.

C.: Cum a fost primită revista de colegii-concurenţi scriitori şi jurnalişti culturali?

M. C.: A fost o surpriză pentru toată lumea, se aflase deja din târg că Dilema veche vrea să scoată o astfel de revistă. A fost primită foarte bine, fireşte, cu unele reţineri faţă de aspectul grafic sau faţă de anumite materiale, rubrici. Dar e firesc pentru un prim-număr. Revista are o structură elastică, arhitectura ei se va aranja în numerele ce vor urma. Noi înşine începem să vedem ce lipseşte şi unde, în ce sectoare ar mai trebui să mai lucrăm puţin.

C.: Am înţeles, din spusele colegilor tăi la lansare, că şi Gabriel Liiceanu ar fi trebuit să aibă o contribuţie într-o primă fază şi a renunţat pe parcurs.

M. C.: Nu, povestea a fost că noi şi Gabriel Liiceanu am propus Dilemei, acum ceva vreme, să facem o revistă de acest gen împreună. Până la urmă lucrurile s-au complicat din motive subiective, nu sunt cel mai în măsură să le afişez, şi am întrebat pe cei care se ocupă de management la trustul „Satiricon”, cel de care aparţinem, dacă nu suntem în stare să susţinem singuri o astfel de revistă. Ei au spus că da. Noi am făcut structura noii reviste şi până la urmă am rămas în această afacere singuri, fără nici un fel de conflict. După cum s-a văzut, în primul număr domnul Liiceanu are un text, un eseu, şi la lansare, ieri, tot el a luat cuvântul. Dar nu mai este o revistă, un proiect comun, aşa cum iniţial ne gândiserăm, Humanitas-Dilema veche.

C.: Spune-ne, Marius, veţi proceda ca la Dilema: comandaţi anumite texte autorilor sau vi se şi pot propune nişte cronici, eseuri, interviuri?

M. C.: Fireşte că ni se pot şi propune şi, în măsura în care ne interesează, ele pot intra în structura revistei. În principal, noi suntem cei care gândim totul. Cerem de la subiecţi să facă recenzie pentru o anume carte, cerem fireşte şi numărul de semne, suntem foarte stricţi, pentru că o astfel de revistă nu se face atât de uşor şi mai ales oricum, aşa cum se fac celelalte. Aşa că deţinem controlul în toate aspectele şi e şi greu, deocamdată, pentru că la noi publiciştii şi scriitorii nu sunt obişnuiţi să lucreze după nişte cerinţe exact formulate şi riguroase din start, dar este o redacţie tânără, colaboratorii sunt toţi tineri profesionişti şi asta nu e o problemă.

C.: Marius, v-ar interesa să faceţi o lansare la Chişinău, să pătrundeţi şi pe piaţa noastră de acolo?

M. C.: Noi avem foarte multe planuri, şi anume de a face un fel de turneu, o caravană care să-i zicem aşa “Dilemateca-Dilema veche” prin ţară. Fireşte că ar fi extraordinar să venim la Chişinău, toată lumea de la Dilema priveşte spre Basarabia cu o simpatie nemăsurată şi ne-ar plăcea foarte mult să intrăm în contact cu acei cititori care au un mic dezavantaj faţă de cititorii din România. E o problemă de viitor şi o vom rezolva pe măsură ce punem pe picioare Dilemateca. Va fi unul din punctele-forte de pe agenda noastră.

C.: Îţi mulţumim şi vă aşteptăm la noi cât mai curând.

Câteva subiecte din sumarul primului număr al „Dilematecii”

O istorie cu peripeţii şi tensiuni: Gabriel Liiceanu - Ministerul Culturii, în jurul drepturilor şi modalităţilor de organizare a primei ediţii a Bookfest. Salonul Cărţii Bucureşti. O relatare despre Colocviul Tinerilor Scriitori, organizat pe 5 şi 6 mai a.c., de către USR, şi precedat de critici vehemente pe site-ul clubliterar.com. Un eveniment ce s-a lăsat cu dezbateri aprinse şi cu patru burse de creaţie în valoare totală de 10 000 RON (câştigătorii: Răzvan Bică, Luca Dinulescu şi Dragoş Schenkel – O istorie alternativă a literaturii române în benzi desenate; Sorin Gherguţ – Orice; Livia Roşca – Păpuşile din patul tău; Antonio Patraş – Literatura criticilor). Juriul care a decis câştigătorii a fost alcătuit din Daniel Cristea-Enache, Constantin Stan şi Horia Gârbea. Scandalul Peter Handke-Comédie Française, provocat ca urmare a participării scriitorului austriac la înmor­mântarea ex-dictatorului Miloşe­vici – gest care a determinat instituţia teatrală să anuleze spectacolul după o piesă a acestuia, un caz-dilemă, în care s-au pus în balanţă convingerile politice ale unui scriitor şi libertatea receptorilor săi de a-l taxa pentru ele.

Mircea Vasilescu face o analiză amplă a dinamicii înregistrate pe piaţa de carte românească, aducând date interesante privind, de pildă, cifra de afaceri a întregii industrii editoriale din România: 40 de milioane de euro în 2002. Consemnează problemele reale, în speţă zgârcenia statului faţă de finanţarea culturii, şi spulberă în acelaşi timp lamentaţiile privind „moartea cititorului român” (în realitate, în ultimii 10 ani s-a înregistrat o creştere exponenţială a publicului de literatură, acesta ridicându-se în prezent, potrivit statisticilor, la circa un milion cinci sute de mii de adulţi care cumpără frecvent cărţi).

Aflăm bestseller-urile Simonei Sora (Despre îngeri de Andrei Pleşu, Orbitor de Mircea Cărtărescu, Uşa interzisă de Gabriel Liiceanu, Bietele corpuri de Sonia Larian, Întâlnire la Paris de Adriana Bittel, Calea Şarpelui de Gelu Naum) şi comentariul său asupra aberaţiei de a trata cartea ca pe un produs care se consumă în funcţie de un target group. Relaţia lui Radu Cosaşu cu mondialele de fotbal. O anchetă printre scriitori cu întrebarea provocatoare: Ce v-aţi autocenzura?, la care răspund: Ştefan Agopian, Paul Bailey, T.O. Bobe, Ştefan Borbély, Livius Ciocârlie, Andrei Codrescu, Sanda Cordoş, Gheorghe Crăciun, Vasile Gârneţ, Radu Pavel Gheo, Nora Iuga, Angela Marinescu, Mircea Mihăieş, Ioana Nicolaie, Ruxandra Novac, Ioana Pârvulescu, Răzvan Petrescu, Marta Petreu, Ioan Es. Pop, Robert Şerban, Cristian Teodorescu, Lucian Dan Teodorovici şi Constantin Ţoiu. Proză de Filip Florian. O mulţime de recenzii la noile apariţii editoriale.

Menţionăm şi un interviu suculent cu Dan C. Mihăilescu, în stilul relaxat al Dilematecii, realizat de Marius Chivu, din care reproducem câteva fragmente.

Întrebare: „Aveţi frustrări când vă gândiţi că rubrica de televiziune este cea care v-a făcut celebru în sensul larg?”

Răspuns: Vrei să spui celebru în sensul strâmt. Nu. Îmi trăiesc sincer, dar sceptic micile momente de euforie... Am citit la vremea potrivită Iov şi Ecleziastul, aşa că ştiu bine că totu-i grabnic trecător. Trec prin bucurie cu intensitate şi resemnare deopotrivă... Îmi privesc evoluţia cu tandră îngăduinţă şi cu aceeaşi maliţie bonomă cu care-mi urmăresc (şi bârfesc) prietenii şi duşmanii.”

Întrebare: „Ca de la un critic încercat de vremi la unul încă naiv, ce sfaturi mi-aţi da?”

Răspuns: „1) Să cauţi să debutezi editorial cu un volum unitar, rotund, de cercetare, nu de publicistică. Mie, cel puţin, mi-a prins tare bine debutul cu Perspective eminesciene din 1982. E o bună carte de vizită pentru o breaslă cârcotaşă, sadică, necruţătoare. 2) Să nu-ţi faci nici o umbră de iluzie în ce priveşte respectul reciproc, spiritul de corp, cavalerismul, onestitatea, admiraţia, recunoştinţa, solidaritatea şi fidelitatea scriitorimii, a lumii artistice în general. 3) Să-ţi respecţi mentorii, dar nu să-i laşi să te încalece, să te transforme în ţuţăr. 4) Să nu-ţi fie teamă să te contrazici, să-ţi revizuieşti opţiunile, criteriile, verdictele, atitudinile. Normală e flexibilitatea, nu rigiditatea, deşi asta dă mai bine la lume. 5) Să fii absolut natural în toate cele. Şi direct, nu coticit, în luarea de poziţii, fiindcă orice notă falsă se simte, publicul e infailibil.”

Întrebare: „În tinereţe aţi purtat favoriţi şi blugi evazaţi? Dacă aţi avut ocazia, v-aţi fi dus la Woodstock şi aţi fi fumat iarbă?”

Răspuns: „Nici favoriţi, că nu m-a lăsat maică-mea, nici blugi, adică „levişi originali, din pachet” – cum se spunea – că nu aveam bani sau rude-n afară. Doar tanganezi, dacă mai ştie vreun cititor al Dilematecii ce-i aia. Dar m-aş fi dus la Woodstock şi la Isle of Wight. Fără iarbă...”

Întrebare: „La Paris, în 1968, aţi fi scris pe ziduri?”

Răspuns: „Nu, n-aş fi scris pe ziduri – eram prea bine educat, prea modest şi prea fricos pentru asta. Dar te asigur că aş fi strigat – cel puţin înăuntrul meu! – C’est interdit d’interdire!”

1