Doi poeţi: Dan Sociu şi Angela Aramă

Arta eXcesivă a lui Dan Sociu

În cronica pe care o scriam despre Dan Sociu (Contrafort, nr. 10-11, 2003), cu ocazia debutului său editorial, Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (Junimea, 2002), precizam câteva trăsături specifice ale poeticii lui:

- un poet cu program pe care îl susţine tenace în mai multe texte;

- temele se remarcau prin exces de plictis, autoironie, singurătate, repulsie, culorile negre şi cenuşii obturând definitiv orizontul.

La finele cronicii ne întrebam: ce mai poate urma? Va urma o altă scriitură sau îşi va re-scrie textele într-o caligrafie perfectată?

Aflăm acum (cântece eXcesive, Ed. Cartea Românească, 2005) că datele existenţiale ale lui Dan Sociu nu s-au schimbat. Ceea ce face el – şi asta nu e puţin într-o epocă unde e foarte greu să muţi ceva din loc – e să modifice uşor limbajul poeziei, uşor, fără zdruncinături, pentru a rămâne la maximum inteligibil. Unii poeţi sunt atât de originali şi în permanentă căutare a originalităţii, încât ajung să nu mai poată comunica decât cu ei înşişi. Sociu nu e nici de departe din această galerie stranie. Cantonat în lucrurile şi întâmplările domestice, este condamnat firescului, nu se poate sustrage celuilalt, oricine ar fi acesta. Vorbeşte aproape cum ar putea spune oricine, ca cineva care iese din buda unei gări sau aşteaptă să-i nască soţia. Dar spusa lui e doar în aparenţă spusa omului de pe stradă. El şi omul de pe stradă sau de pe palier pot avea în comun psihologia, dar nu şi limbajul. Şi acest puţin care se interpune între poet şi seamănul său este suficient pentru a se constitui într-un stil propriu, să-i zicem stilul Sociu: „să-i zâmbesc unui şofer:/ adevărat îţi spun ţie, frate / astăzi vei trece cu mine prin Hlipiceni” (Doamne, fă-mă tare). E o frază de o manieră evanghelică, miruită cu poezie, totodată, e fraza aruncată parcă într-un acces de spontaneitate. Livrescul distilat până la spontaneitate ar fi o altă trăsătură distinctivă a poeziei lui Dan Sociu.

În poemul de pe pagina următoare, Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă, vrând ca şi cum să confirme supoziţiile noastre, scrie „şi cu adevărat picioarele ei coborau / ca-n pildele lui Solomon” (ce urmează nu e relevant în contextul de care ne ocupăm). Referinţa biblică e adusă, de astă dată, în casă sau în altă locaţie, acolo unde este eroul liric cu Miha sa.

Apropo de versul ce a urmat după Solomon, în acelaşi poem: „…picioarele ei coborau… direct până-n moarte”. Urmează deci o metaforă tocită. Dan Sociu nu e unicul poet care se blazează atunci când creează metafore. Metafora nu e specialitatea lui. Nici nu e o perioadă propice metaforelor. Se va reveni cândva la metafore, cum se revine la toate, dar se va face probabil în alte circumstanţe, cu alţi oameni (autori şi cititori). De la optzecişti încoace, poeţii sunt atraşi de comparaţie. Sociu e interesat de poezia de acasă sau de drumul spre casă, spre o casă a nimănui. Limbajul utilizat e unul cameral, familiar şi în draci. Tema „casa mea” (a eroului liric şi a personajelor care populează poemul-casă) e trasă pe toate feţele. Aici caută şi găseşte resursele expresivităţii sale.

Volumul în întregime se distinge, aproape involuntar, printr-o puternică încărcătură socială. Mai mult, e un portret poetic apăsător al unei lumi pe care o traversăm pe jos, de la o bordură la alta. E ca şi cum ar transcrie, cu mijloacele actualizate bineînţeles, romanul Oameni săraci de Dostoievski. Poetul constată plaga, ca într-o fişă medicală, fără a da însă note. Îşi exteriorizează stă­rile care, dacă nu sunt confuze, sunt de frică şi de greaţă. Segmentul de viaţă pe care îl parcurge e unul de periferie. Printre obiectele semni­ficative sunt cănile de tablă. Personajul din poezie e un ghinionist, un retractil care caută să se bucure de câteva lucruri primare şi naturale, care i-au mai rămas. Nu le numim, aceste ultime îndeletniciri sunt peste tot aceleaşi. Existenţa e asemenea singurei felii de pâine cu unt, scăpată pe jos, ajunsă numaidecât cu untul în ţărână. Ciclul Drumul spre casă descrie un itinerar unidirecţional. Poetul botoşănean, stabilit la Iaşi, nu face uz de cuvinte dure, ci numai mate. Cei pe care poetul îi observă şi le consemnează existenţa nu sunt altfel. Vorba scriitorului: au în faţă „în cel mai bun caz / mirosul unui perete / public” (Am scris toată dimineaţa). Poetul schiţează portretul-robot al insului marginalizat în care se pot regăsi mulţi. Poezia supravieţuieşte regăsindu-şi reflexele de rigoare: „cadavrele se lungesc / câţiva milimetri / vei fi o femeie mai înaltă/ voi fi un bărbat mai îndrăgostit, // voi fi mai înalt / te vei simţi mai protejată” (Au spus la televizor). Gustul amar care picură din fiecare poem din acest ciclu, îmi aminteşte mult de Montale din ultima sa perioadă de creaţie.

În Când îţi sug sfârcurile sau Am scris toată noaptea transpare ideea clară a adversităţii vieţii care încearcă să te reducă la tăcere. Poemele din ciclul Drumul spre casă, în general de bună calitate, e un melanj de artă socială, poezie beat şi accente sumbre montaliene.

În următorul ciclu, Cu gura uscată de ură, poetul deschide mai larg uşa senzaţiilor sale. Poemele, fără titlu, sunt nişte variaţiuni pe tema: eu şi tu, noi. E lumea izolată a celor doi, agresaţi din exterior şi din interior.

Acest ciclu e mai prolix, de fapt, conturează ceea ce a spus, şi aşa destul de apăsat, în primul. Câteva comparaţii sclipitoare îl scot din iureşul său mecanic. Comparaţiile au rolul metaforelor din poeţii mai mult sau mai puţin îndepărtaţi. În primul ciclu, versurile, inegale ca mărime, imprimau un ritm sacadat, creau o nervozitate autentică. Aici versurile, egale, induc o monotonie suplimentară. Personajul maturizat şi debusolat din primul ciclu le face loc unui cuplu şleampătă sau unei generaţii pierdute, în definitiv unei vieţi aflate în derivă ca şi bărcuţele de hârtie pe apa agitată (imaginea apare în unul din texte). Dacă din primul ciclu poeme întregi sunt citabile, din cel de al doilea doar unele versuri memorabile. Poemele de aici nu reuşesc nici să eclipseze, nici să spargă, nici să fortifice figura de insurgent cu surdină, schiţat în ciclul anterior.

Ultimul grupaj, şi cel mai scurt, Poeme eXcesive, cvasiomonim titlului cărţii, adună poemele de dragoste. Din poeme aflăm nu numai de ce x (din eXcesive) se scrie cu majusculă, nu numai despre lecturile sale din colecţia Polirom, ci şi despre fetele şi femeile pe care le-a iubit începând cu anii de şcoală. Sensibilitatea protagoniştilor din dragoste se poate schimba, şi felul de a concepe un text de dragoste poate fi altul. Imuabilă rămâne doar standardul poeziei, singura constantă peste vremi. Poemele din finalul plachetei sunt bune şi uniforme. Stilul e rafinat. Din acest punct de vedere, Drumul spre casă şi Poeme eXcesive sunt vasele comunicante. Este dificil de evidenţiat un pasaj anume. Voi cita totuşi unul, mai strong, în care sentimentele (excesive) sunt redate la limita paroxismului: „În ultimul timp nu te mai pot vedea decât pe holuri, / la o ţigară, şi tu fumezi trei una după alta, / şi pofta ta morbidă mă bucură. / Cândva vom face amândoi cancer la plămâni şi-mi / doresc să nimerim în acelaşi grup de suport, aşa, // ca Bonham Carter&Norton, / Tori Amos&Kafka – (Cântec eXcesiv I).

În volumul de debut dovedea că e un juvenil maturizat, în actualul e un matur întors cu faţa spre juneţie. El nu-şi modifică stilistica riscând s-o altereze, ci o manierează.

Arta extremă a Angelei Aramă

Viaţa din Basarabia e molcomă ca î­ntr‑o Elveţie cu care edilii noştri nu se sfiesc s-o compare. Şi atunci vin unele evenimente (Angela Aramă în miezul revoltelor de la TV) sau unii autori (Angela Aramă în poezie) ca să mai agite bolul cu apă stătută.

Volumul Şi totuşi… am înnebunit!… (Ed. ARC, 2005) completează profilul actualei deputate cu o nouă faţetă, mai puţin cunoscută: una literară. Latura artistică (să nu uităm că şi grafica din plachetă aparţine autoarei) nu e foarte deosebită de cea existenţială a Angelei Aramă pe care o ştim: temerară, maximalistă, provocatoare. Cele două ipostaze îşi dau întâlnire în Fuck Codul muncii!. Poezia ei se caracterizează prin antilirism, în sensul că exteriorizările cele mai intime sunt aproape totdeauna indirecte. Aici e Cupidon sau o negresă în alb sau cineva care îi circulă prin artere sau pur şi simplu cineva nenumit. Numai Reflecţie în retrovizor sau …Precum şi noi iertăm…pot fi considerate lirice sută la sută.

Titlul debutului său editorial trebuie interpretat contextual, mai bine zis, trebuie raportat la un epigraf din Bujor Nedelcovici. În chiar primul text, Bluf, autoarea îşi pune pe corp o platoşă („mi-a luat ceva timp / ca să mulez metalul pe sâni!”) şi ia poziţia de amazoană gata pentru orice confruntare („sunt gata să te-nfrunt / arată-te!”). Numeroasele semne de exclamare evidenţiază tonul patetic. Tot în acest poem dă start unui joc teribilist (un joc, căci poeta ne îndeamnă, într-un alt epigraf, să tratăm totul cu umor). Tonul fiind dat, vom şti cum se va derula panorama din celelalte texte: de a cocheta cu lucrurile grave şi de a se salva prin ludic de lucrurile grave, de a zugrăvi urâtul şi dizgraţiosul din sine şi din lumea înconjurătoare: „de fapt, chiar îi place imaginea asta / s-a decis: e o vacă grăsuţă proastă şi olandeză” (Farniente). Scriitura denotă dezinvoltură, emancipare, detabuizare, ca în orice joc adevărat. Angela Aramă îşi construieşte universul din fraze livreşti şi doar dezgustul afişat sau accentele combative mai comunică, printr-un fir nevăzut, cu realitatea.

Angela Aramă dă dovadă de o imaginaţie luxuriantă, scrie cu pasiune, este ironică până la sarcasm. O poţi admira sau repudia, căci ea scrie la două mâini. De când s-au stins protestele din dealul Schinoasei, cartea de poezie e cea mai auzită voce a ei.

1