Hakim Bey sau autonomia temporară

Am un sentiment aparte pentru cei al căror exerciţiu de gândire este deja o acţiune. În contemporaneitate mulţi cer de la gânditori „angajare socială” şi „discuţii despre probleme reale ale societăţii” uitând (sau făcându-se a uita) că gândirea liberă, indiferent de obiectul asupra căruia este exercitată, te transformă, creează atitu­dini şi căi pe care să meargă apoi acţiunea. O gândire curajoasă şi exigentă este în sine un act revoluţionar, într-o societate a spectacolului şi a simulării. Opţiunea pentru un asemenea tip de gândire mi se pare una cu adevărat demnă de respect. Şi asta indiferent de rezultatul la care se ajunge, pentru că demult m-am învăţat să ţin la proces, nu la rezultat...

Un asemenea tip de gândire mi se pare cea a lui Hakim Bey, alias Peter Lamborn Wilson. Fiinţa lui şi gândirea pe care o practică şi o pune în operă sunt extrem de greu de etichetat. Mistic, poet, anarhist, sufit, filosof, teoretician al artei, istoric al religiilor – toate etichetele astea par prea puţin, aşa că n-am de gând să le folosesc, să i le aplic.

În general, Bey e de o discreţie enormă în ceea ce ţine de el. Într-un interviu pentru canalul de televiziune ARTE a permis să i se filmeze doar mâinile şi interiorul casei, de exemplu... Dar asta nu l-a împiedicat să influenţeze într-o măsură enormă o gamă largă de lucruri – de la cultura rave la magia contemporană. Imaginea lui poate fi dedusă din textele pe care le-a scris. Şi sunt sigur că ar zâmbi când ar vedea cum este dedusă această imagine – căci reuşeşte să creeze prin textele lui anume imaginea pe care o vrea...

Tema centrală în jurul căreia oscilează întregul său discurs este ceea ce el numeşte Zonă Temporar Autonomă – TAZ (Temporary Autonoums Zone). Bey a refuzat mereu să definească termenul, pentru că harta nu este teritoriul şi ne poate da  doar o impresie falsă în absenţa lui. Iar experienţa TAZ-ului este o chestie care ţine de visceral, de cel mai intim strat al fiinţei noastre. Pentru a analiza TAZ-ul şi a face o fenomenologie a lui, se poate porni de la tare multe lucruri. De la o critică a revoluţiei (şi o exaltare a insurecţiei), de la o analiză a ceea ce sufiţii numesc lumea imaginarului, de la textul lui Michel Foucault despre heterotopii, de la înţelegerea poeticii în sensul Irinei Mavrodin, de la hoinăreala lipsită de scop a lui Chaung Tzu, printre multe altele... Spaţiul prin care trecem ne afectează enorm reacţiile şi le condiţionează. Observăm asta în viaţa noastră cotidiană, dar observăm fără a înţelege. Şi ne lăsăm controlaţi de aceste spaţii, fiind condiţionaţi mai departe de ele. Renunţăm astfel la o serie de lucruri care ne definesc fiinţa şi pe care le uităm extrem de des, cu toate că pe ele se bazează cele mai sforăitoare retorici: libertatea, spontaneitatea şi creativitatea. Starea de autonomie temporară survine atunci când eşti total implicat în ceea ce faci, iar lucrul ăsta e cel mai important pentru tine; nu contează nimic altceva decât relaţia ta i-mediată cu acel lucru. Iar această implicare totală e o experienţă de cu totul alt ordin decât toate celelalte. Cum ar spune budhiştii zen, totul e la fel ca înainte, dar pluteşti la un metru deasupra solului.

Din această experienţă a trăirii autentice se naşte TAZ-ul. Termenul denumeşte atât starea de spirit instaurată, cât şi locul în care o experimentezi, oamenii alături de care o simţi, transgresarea tuturor limitelor interioare şi exterioare pe care o aduce. Atunci nu mai contează nimic altceva decât ceea ce se întâmplă aici şi acum, iar acest aici şi acum îţi creează o plăcere enormă, o fericire debordantă. Bey zice: „O mască, o automitologie, o hartă fără toponime – rigidă ca o frescă egipteană, se întinde totuşi să mângâie pe cineva pe faţă – şi, deodată, se trezeşte pe stradă, într-un corp, învăluit în lumină, mergând, treaz, aproape satisfăcut”. O frază pe care mi-o repetam în prostie, încercând să mi-o asimilez, s-o meditez şi să instaurez astfel starea/experienţa de care vorbeşte. Starea de spontaneitate şi împlinire pură, care survine uneori neprovocată de nimic, şi care parcă dă o nouă dimensiune momentelor de absurditate şi de rutină cotidiană, mizerie în care recazi, dar pe care o priveşti deja cu alţi ochi, pentru că a fost transmutată /transfigurată de acea experienţă. Sau, mai plauzibil, tu ai fost transmutat prin ea.