Un surfing critic pe crestele mitului orfic

Pornind de la ideea că „orfismul este o constantă, mai mult sau mai puţin vizibilă, a poeziei dintotdeauna”, Margareta Curtescu în eseul său Eternul Orfeu. Reflexe ale mitului orfic în poezia românească, recent apărut la Editura Ştiinţa, 2005, adoptă o perspectivă a omului de ştiinţă literară aflat la „sfârşitul istoriei”, a exegetului care cumulează diversitatea informaţională.

Stăpână pe schimbările de viziune asupra poeziei şi a procesului de creaţie în câmpul istorico-literar, cu un arsenal livresc apreciabil, autoarea surprinde multiple manifestări ale arhetipului orfic în scriitura unor poeţi de diferită paradigmă. Cu fiecare parte, cercetătoarea reia şi trece printr-o nouă grilă (ontologică, culturală, scripturală), repercusiunile mitului orfic asupra creaţiei românilor. De la preromantici la postmoderni, de la poeţii Văcăreşti, G. Asachi şi M. Eminescu la M. Cărtărescu, N. Ţone ş. a., mitul antic grefat pe spiritualitatea română irizează valenţe spectaculoase.

Dialogul continuu al poeţilor cu mitul elen a generat într-adevăr multe disocieri exegetice în plan universal şi în cel naţional. Meritul acestui eseu este că prezintă modelul în mişcare, în metamorfoză, în virtutea libertăţii de deplasare în spaţiul multimedia al interpretării. Orfeu – la început „poet şi cithared, înzestrat cu har ordonator, îmblânzitor de fiare sălbatice şi domolitor de stihii” ratând, în ultimul moment, şansa de reîntoarcere a iubitei sale din Hades, învinuit de indiferenţă şi ucis de bacante – a cunoscut adaptări şi completări originale, până a acces la a fi cod al subconştientului ce potenţează condiţia dublă a creatorului, pe de o parte, ca fiinţă superioară, înzestrată cu virtuţi ordonatoare, iar pe de altă parte, ca om supus eşecului. Aventura orficului, de transcendere a timpului şi a spaţiului este prezentată contrapunctic fără însă să plictisească. Lectura glisează lejer pe feţele şi reversele infinite ale fenomenului – homo aesteticus, iniţiat în muzica sferelor, vizionar, metafizic, şaman, armonizator al lumii, homo poeticus, dar şi homo amans, om bântuit de pasiuni, subordonat destinului, îndrăgostit damnat, predispus sacrificiului, deconcertat (orfeu „întrerupt”) etc.

Orfismul este, la romantici, „o supra­structură lirică, ce impune ideea de ordonare a haosului prin verbalizare, magie şi sacralitate”, la parnasieni, simbolişti, expresionişti sau modernişti, „manifestare particulară a limbajului, ca o condiţie specială a verbului artistic, obţinută printr-o dificilă operaţie înnobilatoare”. Orficii reordonează lumea reală sau cea a cuvântului într-un univers virtual armonios.

Mitul îşi confirmă viabilitatea, după Margareta Curtescu, şi în postmodernism. În creaţia unor poeţi „elementul mitic nu mai apare sub formă de postulat poetic sau de speculaţie lingvistică, vibraţiile orfice – câte sunt – se atestă la nivelul de profunzime, psihanalitic, am putea spune, al poeziei şi al atitudinii creatoare, faţă de limbaj şi faţă de însăşi condiţia poeziei, concepută – fie şi ludic – drept o experienţă de la „sfârşitul istoriei”, dacă nu şi a epuizării resurselor expresive ale retoricii”. Recuperarea ironică este noutatea de receptare a mitului de către poetul postmodernist, căci el „nu mai are rolul unui mânuitor al realului, ci, mai curând, este un emancipat, care inventează formele nude ale acestui real, spunându-le pe nume”. În susţinerea acestei afirmaţii, autoarea invocă studiul lui Ihab Hassan, Sfâşierea lui Orfeu. Spre un concept de post-modernism, despre de-constructivismul în artă. Dar tocmai cu acest concept polemizează (fapt prezentat în carte) „ultimul orfic” modern Cezar Baltag.

Tranziţia de la perspectiva modernă faţă de mitul orfic la cea postmodernistă are loc în literatura română în anii ’70. Horia Zilieru propune o lectură inedită a mitului în Orfeu îndrăgostit. Poetul nu constituie lumea, ci, la modul neaşteptat şi stupefiant, se instituie pe sine „într-un nucleu al universului cantabil, prin care se deplasează cu o deplin asumată luciditate („calcă-n el strein”): Văzduhul e o harpă până-n n­ervi./ Copacii văd cu frunze orbi de cânt,/ şerpi în logodnă îndulcesc otrăvi/ în bulbi de crin subt vene de pământ.// Cu mâna pe orbite fără somn/ rănit de lucruri calcă-n el strein/ încredinţat că n-or mai creşte ierbi/ la ţărmul de cochilii şi carmin:/ Se roagă pietrei ce-o loveşte-n drum/ şi în mâhniri de mugur ucis/ o suflă cald-în gingaşul auz/ îi scaldă cetini pure în iris.”

Pe măsură ce ne deplasăm spre sfârşitul eseului şi, respectiv, spre elucidarea itinerarului postmodernist al motivului, curiozitatea creşte, se ştie că poeţii ultimelor decenii nu se vor vizionari, deci nici orfici. Autoarea este de părere că postmoderniştii asimilează componenta finală a mitului lui Orfeu: conştientizarea faptului imposibil de a recupera femininul şi surparea cântecului ordonator. Postmoderniştii abandonează criteriul eufonic al limbajului poetic şi doar în unele cazuri îl revitalizează ludic şi ironic. Sunt remarcaţi, în acest sens, M. Cărtărescu şi Em. Galaicu-Păun.  Mai mult, dorul de femeia mitică, omniprezent la orfici şi echivalat în poezia acestora cu mişcarea spiritului spre absolut şi de depăşire a contingentului, nu-i mai apasă. Euridice („expresia poeziei pure care urmează să fie extrasă din haosul verbal”) este la M. Cărtărescu, N. Leahu, N. Ţone, Em. Galaicu-Păun doar o „imagine retorică, o himeră a discursului”, un mit. Dar „poetul postmodernist ştie că miturile sunt doar nişte ficţiuni şi că ceea ce-i rămâne artistului postmodern este să examineze – ludic – calitatea lor de constructe culturale”. Poemul cărtărescian El însămi, citat de cercetătoare, relevă conştiinţa unei „demiurgii ludice”, autorul „compunându-şi propriul mit, conform căruia Euridice nu mai este captiva Hadesului, ci a imaginarului său poetic: mult timp pe culoarele minţii mele/ a mai fluturat flacăra de carbid a părului tău/ uşile grele au cunoscut răpăiala pumnilor tăi mici pe lemnul sfâşiat cu unghiile/ dar nu îndeajuns sfâşiat...capturată şi înnebunită de foame/ mi-ai ros reflexele şi fobiile, mi-ai înghiţit icnind instinctul de apărare/ mi-ai băut amintirile de ricin./ curând n-am mai avut amintiri. în sala vastă a ţestei mele/ ai rămas singură, întinsă pe dale./ şi carnea ta a devenit praf; organele tale, mai uşoare ca puful de păpădie/ s-au desprins de pe oase; fondul de ten şi rujul tău mai persistă fosforescente în vid/ ca înainte de-a adormi./ a rămas doar scheletul tău uriaş, singur sub capacul meningei,/ emanând/ ceaţă/ coastele tale curbate ca o capcană de lupi.”